Tag Archives: inimi cicatrizate

Max Blecher – Inimi cicatrizate (II)

inimi-cicatrizateInimi cicatrizate— Vă iubesc pe amândouă la fel…

— Și noi tot așa, răspunse Solange accentuând pe acest „noi” care o solidariza animalicește cu Blanchette.

Emanuel o culca lângă dânsul pe gutieră, o ținea lipită de el, apoi se răsucea, zdrobind-o sub apăsarea trupului și a ghipsului. Acum se obișnuise cu corsetul, făcea multe mișcări pe care nu le-ar fi bănuit posibile. Solange gemea încetișor de plăcere și de apăsarea greoaie ce suporta, în unele locuri, ghipsul îi intra în coapse și ea simțea durerea amestecată cu extazul iubirii, ca o amară realitate a amorului lor aspru săvârșit în aerul imens din dune, înconjurați de sălbăticiunea imensă a locurilor.

Apoi Emanuel revenea la poziția lui culcat pe spate, sfârșit de osteneală, cu ochii mari deschiși, pierduți în cerul nedeslușit și alb ca într-o claritate fără semnificație ce devenea aceea însăși a simțului interior de liniște în minutele acelea. Era o beatitudine cu gust sec, simplă și puțin brutală, așa cum era și Solange. Citește în continuare

Reclame

Max Blecher – Inimi cicatrizate (I)

inimi-cicatrizateEmanuel urcă scara întunecoasă; mirosea în aer vag a produse farmaceutice și a cauciuc ars. În fundul coridorului îngust, recunoscu ușa albă care îi fusese indicată. Intră fără să mai bată. Încăperea în care se găsi părea mai veche încă și mai mucegăită decât coridorul. Lumina venea printr-un singur geam și răspândea o claritate albastră și nesigură peste dezordinea din salonaș, unde revistele zăceau răvășite pretutindeni, acoperind masa de marmură și scaunele solemne, învelite în halate albe ca în niște haine comode de voiaj, înainte de mutare.

Emanuel mai mult căzu decât se așeză într-un fotoliu. Observă cu surprindere umbre parcurgând odaia și descoperi subit că geamul din fund era în realitate un acvarium în care pluteau lent pești negri, bulbucați și grași. Câteva secunde rămase cu ochii mari deschiși urmărindu-le alunecarea leneșă, uitând aproape pentru ce venise.

Într-adevăr, pentru ce venise aici? Aha! își aduse aminte și tuși încetișor pentru a-și anunța prezența, dar nimeni nu răspunse. Tâmplele îi mai zvâcneau încă, dar mai mult din cauza goanei pe care o dăduse de la doctorul Bertrand până aici, decât de reală emoție, în odaia asta gravă și veche se simți puțin mai liniștit. Citește în continuare