Max Blecher, un Kafka român

max-blecherMax Blecher, autorul „Întâmplărilor în irealitatea imediată“, şi-a creat opera fiind măcinat de o boală necruţătoare, care a devenit sursă a scrisului său atât de personal. Una dintre cele mai stranii figuri ale literaturii române, M. Blecher (1909-1938) este un „mare uitat“ timp de decenii, dar, totodată, datorită influenţei scrisului său, obiectul unui veritabil cult literar. Rar, în întreaga literatură universală, un scriitor care să fi suferit – fizic şi psihic – mai mult, să-şi fi transpus această agonie în scrisul său şi să fi atins profunzimile – stilistice şi existenţiale – la care a ajuns românul evreu Max Blecher, în doar cei 28 de ani de viaţă ai săi.
M. Blecher s-a născut la 8 septembrie 1909, la Botoşani, într-o familie evreiască mic-burgheză, tatăl său fiind negustor de porţelanuri. Şcoala primară şi liceul le urmează la Roman. În 1928, după examenul de Bacalaureat, pleacă la Paris, cu intenţia de a urma medicina, dar trebuie să renunţe la studii încă din primele luni, pentru că se îmbolnăveşte grav, având coloana vertebrală atacată de Morbul lui Pott. „Viaţă în aceeaşi poziţie” Este internat şi pus în ghips la sanatoriul din Berck, de pe ţărmul francez al Canalului Mânecii. Timp de un deceniu, până la sfârşitul vieţii, îşi va purta teribila suferinţă prin diverse sanatorii din Franţa, Elveţia şi România. „De la vârsta de 19 ani, începe tragedia vieţii de infirm a lui M. Blecher, care îşi trăieşte restul zilelor, până la sfârşitul prematur, imobilizat pe spate, mai mult prin sanatorii maritime de tuberculoză osoasă, de la Berck la Tekirghiol”, scrie Dinu Pillat. În primăvara lui 1935,
părinţii îl instalează într-o casă de la marginea Romanului (strada Costache Morţun nr. 4). Aici, „decis să pună capăt lungii lui pribegii prin sanatorii şi să aştepte acolo moartea” (Mihail Sebastian), Blecher scrie mereu, până în ultima clipă, „în aceeaşi poziţie în care dormea şi în care mânca” (Saşa Pană), cu caietul sprijinit de o scândură, pe care o avea potrivită pe genunchii îndoiţi prin anchilozare. Sfârşitul avea să vină, în această casă din Roman, la 31 mai 1938, înainte ca Blecher să fi împlinit 29 de ani. Cea dintâi carte a scriitorului, placheta de poeme de atmosferă suprarealistă „Corp transparent”, s-a tipărit în 1934, într-un tiraj restrâns. Publicarea celor două romane antume ale scriitorului, „Întâmplări în irealitatea imediată” (1936) şi „Inimi cicatrizate” (1937), se datorează frumoasei prietenii cu Geo Bogza. După război, cărţile sale sunt reeditate în ediţiile îngrijite de Dinu Pillat (1970) şi Saşa Pană (1971, „Vizuina luminată” şi alte inedite), dar adevăratul cult al scriitorului apare după 1990, prin intermediul, în primul rând, al lui Mircea Cărtărescu, un mare admirator declarat al scriitorului. La o privire atentă, proza lui Cărtărescu, din „Orbitor” sau „Travesti”, nu ar fi arătat astfel fără existenţa literaturii lui Blecher. Alţi scriitori optzecişti importanţi influenţaţi de Blecher sunt Simona Popescu şi Gheorghe Crăciun, mai nou Magda Cârneci, devenită prozatoare. Poet al suferinţei Deşi a fost de multe ori descris drept „un Kafka român”, faţă de acest alt mare suferind evreu, Blecher a trăit îngrozitoarea boală care l-a ţintuit multă vreme pe patul de suferinţă. Astfel, scrisul său nu este parabolic şi profetic, ci se concentrează spre propria interioritate, spre senzaţii, amintiri, oniric şi viziuni, practicând o necruţătoare autoscopie. Prin doar cele trei romane pe care le-a scris, Blecher reuşeşte să devină atât un caz special al evreităţii în literatură, cât şi un excepţional poet al suferinţei şi unul dintre marii autori ai „interiorităţii” pe plan universal, intensitatea literaturii sale fiind de multe ori insuportabilă. Influenţa actuală a lui Blecher este uriaşă, mare parte din literatura română contemporană pe care-o socotim bună putând fi socotită, fără greş, „blecheriană”. Opacitatea lui G. Călinescu din „Istorie…” asupra autorului poate fi socotită una din cauzele ignorării, timp de decenii, a acestui prozator excepţional, după război primul critic care se apleacă serios asupra lui Blecher fiind Ovid. S. Crohmălniceanu (pentru care scriitorul „se înrudeşte structural” cu Kafka, dar mai ales cu Bruno Schulz şi Robert Walser). În prezent, Blecher este considerat ca un reprezentant de vârf al aşa-numitei literaturi interbelice a experienţei şi a „interiorităţii”, alături de multdiscutaţii Eliade, Holban şi Sebastian, dar şi de alţi „scriitori uitaţi”, dintre care, în primul rând, Constantin Fântâneru („Interior”) şi H. Bonciu, dar şi Octav Şuluţiu, Ion Biberi, Mihai Celarianu şi Anişoara Odeanu.

„Este cred acelaşi lucru a trăi sau a visa o întâmplare, şi viaţa reală, cea de toate zilele, este tot atât de halucinantă şi stranie ca aceea a somnului. Dacă aş vrea de pildă să definesc în ce lume scriu aceste rânduri mi-ar fi imposibil.” Max Blecher scriitor „Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu.” (Max Blecher)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s