Max Blecher – Inimi cicatrizate (II)

inimi-cicatrizateInimi cicatrizate— Vă iubesc pe amândouă la fel…

— Și noi tot așa, răspunse Solange accentuând pe acest „noi” care o solidariza animalicește cu Blanchette.

Emanuel o culca lângă dânsul pe gutieră, o ținea lipită de el, apoi se răsucea, zdrobind-o sub apăsarea trupului și a ghipsului. Acum se obișnuise cu corsetul, făcea multe mișcări pe care nu le-ar fi bănuit posibile. Solange gemea încetișor de plăcere și de apăsarea greoaie ce suporta, în unele locuri, ghipsul îi intra în coapse și ea simțea durerea amestecată cu extazul iubirii, ca o amară realitate a amorului lor aspru săvârșit în aerul imens din dune, înconjurați de sălbăticiunea imensă a locurilor.

Apoi Emanuel revenea la poziția lui culcat pe spate, sfârșit de osteneală, cu ochii mari deschiși, pierduți în cerul nedeslușit și alb ca într-o claritate fără semnificație ce devenea aceea însăși a simțului interior de liniște în minutele acelea. Era o beatitudine cu gust sec, simplă și puțin brutală, așa cum era și Solange.

Acestea erau zilele lor de hoinăreală în dune. în unele după-amiezi cerul se însenina și norii își aureau dantelele ca niște obiecte enorme dezgropate din pământ, care mai păstrează încă strălucirea aurului în marginea unui relief. Emanuel mâna calul spre un loc ascuns, pe un podeț ridicat în fața unui golf de unde asfințitul apărea în infinite nuanțe de sângeros cataclism. În golful acela, oceanul retrăgându-se, lăsa în urma lui mii de șanțuri pline de apă, adânc săpate în nisip. Crepusculul le incendia cu roșeața lui și atunci pe toată întinderea apăreau ca o rețea de sânge și de foc. S-ar fi zis că în locul acela pământul ar fi fost jupuit, pentru a lăsa să se vadă circulația lui intimă, arterele arzătoare și teribile prin care se scurgea în el aur și purpură incendiată. Era o clipă de înspăimântătoare grandoare care tăia scurt respirația. În fund, soarele scufundându-se încet, vărsa ultimele șuvoaie dt ^ânge. Tot aerul se întuneca brusc ca o soluție ce devine mai concentrată, iar în albastrul lui adânc, rețeaua strălucitoare căpăta finețea și precizia unei construcții de oțel, întinsă până departe ca un bizar și enorm plan metalic. Emanuel și Solange părăseau locul cu sufletul ostenit de frumusețe.

într-o seară pe la începutul lui decembrie, Emanuel fu chemat de Quitonce, printr-un bilet, la el în odaie. Era în ajunul operației și vroia să-l mai vadă o dată pentru a-și lua „rămas bun”, în sanatoriu domnea acest rit de prietenie în preziua evenimentelor grave.

Îl găsi pe Quitonce în pat, puțin palid, înfășurat până la gât în tifon alb.

— M-au spălat, m-au ras peste tot, m-au uns cu iod și m-au înfășurat în bandelete ca pe o mumie, spuse Quitonce. lată-mă, sunt pregătit pentru eventualul rol de cadavru…

— Taci, nu mai vorbi astfel, îl mustră Eva.

Se învârtea prin odaie căutându-și de lucru, aliniind cărțile pe etajeră, scuturând de pe ele un praf imaginar, ca și cum odaia ar fi trebuit pregătită pentru o operație ce ar fi avut ea însăși de suportat. Înainte de a părăsi încăperea, se mai apropie o dată de patul lui Quitonce:

— Te simți bine? Ți-e foame? Sete?

— Cred că mi-e mai mult foame… răspunse Quitonce care postea în ziua aceea. Ce mai întrebi? se răsti el.

Îl oboseau grozav toate precauțiunile din preajma operației, toate analizele ce trebuiau făcute, dar mai ales aerul funebru și preocupat pe care îl luau în fața lui infirmierele și doctorul. Îndată ce Eva părăsi odaia, respiră ușurat. Se ridică în perne sprijinindu-se pe coate:

— Toată dragostea asta fierbinte ce mi-o arată își are rostul ei… Eva ar vrea să-i las moștenire gramofonul, a pus ochii pe el… Ți-o spun eu, puțin îi pasă dacă îmi este sete ori foame, ori dacă mă doare capul. Vrea gramofonul și se epuizează în devotamente inutile. E un joc cunoscut…

Quitonce își stăpânea o calmă nervozitate interioară. Toată iritația i se scurgea ca un curent electric prin vârful degetelor ce tremurau ușor.

— E imposibil să tratezi în mod sigur cu fatalitatea, spuse el schimbând tonul și subiectul conversației. De aseară mă căznesc să aflu care sunt posibilitățile mele de scăpare, mâine.

Apucă de pe măsuță un dicționar și îl deschise la întâmplare. 1257, ceti el în capul paginii. Și începu să adune cifrele. Unu și cu doi fac trei… și cu cinci fac: opt… și cu șapte, cincisprezece… adică cinci, indecis.

—Aș vrea să-mi iasă în șir de trei ori mai mult de cinci, ori mai puțin… dar să știu ce-i cu mine, crap sau scap. De aseară îmi ies tot rezultate de astea… șase… patru… apoi, iar cinci… E grozav lucru când fatalitatea oscilează într-un interval atât de scurt… S-ar zice că tremură…

— În fond, reluă Quitonce, e teoretic imposibil să pot căpătă vreun pronostic sigur… Chiar dacă asemenea previziuni ar putea fi exacte, gândește-te câți Quitonce ca mine așteaptă poate în seara asta operația de a doua zi? Câți bolnavi ca mine n-or fi prin lume, încercând și ei să afle cu o clipă mai devreme verdictul? Și atunci, împărțită la atâtea persoane, orice profeție devine imprecisă… O previziune prea mult diluată se face apoasă…

In odaie era liniște și puțin frig. Ușa dinspre terasă rămăsese deschisă și venea de afară răcoarea nopții, ca adierea unei aripi imense. Rămaseră amândoi tăcuți. Deodată Quitonce încruntă privirile scrutând întunericul, apoi prinse a râde încetișor, mai mult ca pentru sine, și apucând dicționarul începu a ceti din el definiții cu voce tare. Emanuel nu înțelese ce se petrece. Quitonce râdea mereu și cetea lucruri absurde. După câteva minute, se uită din nou afară și închise dicționarul satisfăcut:

— Așa, bun! Acum a plecat! Credeai oare că am înnebunit? Vezi acolo, în întuneric, o pată rectangulară de lumină?

Îi arătă în obscuritate punctul exact.

— E reflexul ușii noastre deschise în geamurile terasei, continuă el. Am observat deodată o umbră alunecând. Cineva venea pe afară să audă ce vorbim…

Și grozav de amuzat de descoperire:

— Era Eva, infirmiera… veșnic Eva… care voia să tragă cu urechea dacă nu cumva te-am chemat ca să-ți vând gramofonul. Atunci am început a ceti din dicționar ca s-o satur de spionaj..! Eu cred că nu doarme noaptea de grija gramofonului.

Ii explică apoi în detaliu operația de a doua zi: era vorba de extras o tumoare care se formase într-o vertebră și care apăsând pe măduva spinării provoca toate dezordinele din picioare, când umbla. Operație extrem de delicată… trebuia intervenit cu infinite precauțiuni pentru a nu leza măduva spinării și a nu produce în organism turburări mai grave poate.

Emanuel găsi că o vizită prea lungă ar putea să-l obosească pe Quitonce. II rugă deci să sune ca să vie un brancardier. Chiar atunci însă intră în odaie un domn în vârstă, mărunt, cu un barbișon alb și ochelari cu ramă fină de aur.

— Am uitat să-și spun că părinții mei sunt aici în vederea operației. Mai stai câteva minute, spuse Quitonce.

Veni și mama lui, o bătrână demnă, cu părul complet alb, coafat înalt ca o perucă. Inginerul se interesă de boala lui Emanuel. Îl încurajă cu vorbe blânde, înțelegătoare, apoi vorbi de băiatul lui:

— Și ăsta o să se vindece, spuse el arătându-l pe fiul său în pat. Da… da… sunt sigur… Totul în viața mea mi-a reușit… tot ce-am întreprins… Am făcut lucruri îndrăznețe în care nu credea nimeni. Am executat poduri pe care când trec elevii mei își scot pălăria. Da… își scot pălăria… Vezi, numai când a fost vorba de vertebrele băiatului meu, s-au împotmolit lucrurile… Dar o să scape! Vă dau întâlnire la amândoi de azi într-un an la Paris, în cel mai elegant restaurant. Facem atunci un chef zdravăn. Tata Quitonce plătește…

Optimismul bătrânului se pierdea în liniștea odăii ca un mecanism ce funcționa în vid. Mama lui Quitonce se plimba prin odaie preocupată și gravă, ascultând conversația și oprindu-se din când în când în fața bibliotecii, cetind titlurile cărților cu atenția aceea foarte încordată a cuiva îngrijorat, care de fapt nu vede nimic înaintea ochilor…

În dimineața zilei următoare, Emanuel ieși cu trăsura devreme pe plajă. Cerul se înseninase până la o nuanță intensă de albastru, aproape dură. Era o zi calmă și însorită de decembrie. În fund oceanul sticlea ca o suprafață imensă de platină. Șirul vilelor de pe esplanadă se iluminase în toate geamurile aurite de soare, ca o construcție minusculă pentru un joc de copii. Câțiva marinari veniră dinspre oraș și începură îndată lucrul. Marea urca în flux și ei se apucară să-și împingă corăbiile în apă, pentru a porni în larg la pescuit.

— Heer! Uuup! strigau ei ritmic și prelungit, trăgând de frânghiile legate de enormele bărci cu pânze. Era o muncă îngrozitor de grea. Corăbiile alunecau cu dificultate pe nisip; mușchii oamenilor se încordau gata să plesnească.

— Heer! Uuup! strigau ei și în urmă carenele lăsau în nisip șanțuri adânci ca tăiate cu plugul.

Emanuel se plimbă cu trăsura singur de-a lungul plajei.

„Ce face oare el în minutul acesta precis?” Era ora când Quitonce desigur se găsea în sala de operație, în momentul acesta când eu, liber, stau și privesc marea… Ce bisturiu i-a intrat oare adânc în carne?

Simți brusc perfecta inutilitate a acestei zile splendide.

În clipa în care dimineața se ridica imensă în toată prospețimea ei, undeva, un bolnav zăcea pe o masă de operație și șuvoaie de sânge curgeau dintr-însul. Absurda și groteasca diversitate a lucrurilor! Ce cantitate infinită de inutil calm conținea în dimineața aceea oceanul, față de neliniștea și de zbuciumul unui singur om…

Într-un târziu Emanuel își dădu seama că gonise calul prea departe. Marea urca mereu; trebuia să se întoarcă imediat dacă nu vroia să fie surprins de valuri. Ajunse pe esplanadă aproape de ora zece. Dădu să bea calului în fântâna de piatră, în timp ce stătea și privea distrat pe Blanchette aspirând cu aviditate apa, întoarse capul și zări venind ca la plimbare pe părinții lui Quitonce ținându-se de mână. Emanuel le făcu semn cu mâna și schiță un surâs. Oricum, dar era mai ușor de suportat gândul că totul se terminase decât acea chinuitoare și interminabilă așteptare. Zâmbetul lui nu întâlni decât tristețea de pe fața bătrânilor.

— S-a terminat? întrebă Emanuel. Ce spun doctorii? Și cum se simte el?

— Îl operează chiar acum, răspunse inginerul privindu-și ca hipnotizat vârful degetelor.

Emanuel rămase stupefiat.

— Credeam că… în fine… nu știam, murmură el confuz. În acest timp bătrânica apucă din nou mâna soțului ei ca să-și continue plimbarea.

— Hai, Quitonce… îi spuse ea. Era un obicei franțuzesc pe care îl observase adesea Emanuel, destul de impresionant, deferenta aproape umilă cu care femeile mai in vârstă se adresau bărbaților lor pe numele de familie; ca unor străini: „Hai, Quitonce…”

Și porniră mai departe pe esplanadă, cu pași mărunți, cu priviri obosite și cuminți.

În zadar, întors la clinică, Emanuel încercă să afle ceva de la infirmiere și brancardieri. Aveau toți același răspuns stereotip:

— E bine… e foarte bine, ca o parolă de abrutizare a bolnavilor și o formulă comodă și mediocră pentru a le ascunde știrile neplăcute.

Câteva zile trecură astfel fără vești precise și sigure. Emanuel, dimineața, când era condus la masă, trecea cu căruțul prin fața odăii lui Quitonce, unde un covor gros fusese întins pe jos pentru a amortiza zgomotele de pe coridor. În odaie domnea perfectă tăcere și nu răzbătea afară nici o mișcare.

Într-o după-amiază veni inginerul singur și îl anunță că poate să facă o vizită fiului său care se simțea mai bine. Era pe înserat. Emanuel, intrând în odaia lui Quitonce, nu distinse la început aproape nimic. În toată încăperea ardea o singură lampă, lângă pat, acoperită cu un voal gros albastru; aerul închis mirosea a iodoform și poate a valeriană, un amestec de antiseptic și de parfum puțin grețos de stupefiant.

În lumina nesigură, foarte estompată, Emanuel îl descoperi pe Quitonce, galben și tras la față cu capul înfundat în perne, foarte îmbătrânit. Claritatea scăzută a lămpii îi punea pe față umbre verzui și mate, încât pe alocuri obrazul părea translucid. Era singur în odaie, așteptând vizita.

— Ce mai faci?… murmură el slab, apăsând pe fiecare cuvânt. Emanuel nu avu curajul să răspundă „bine” și nici să-l întrebe la rândul lui cum se simte, tăcu.

— Cât mă privește pe mine, urmă penibil de greu Quitonce, cred că eu mă duc… aș scăpa poate dacă… mi-ar face… mai multe… mai multe injecții pe zi… ulei camforat, asta îmi trebuie, dar nu vor… sunt toți… toți… toții… niște porci, da… porci… porci…

ÎI îneca astma mai tare ca de obicei și tușea din când în când sec, cu un zgomot scurt și uscat venind din piept ca zăngănitul unui obiect spart. Se agăța de câte un cuvânt și îl repeta, obsedat și distrat de el, până ce își reamintea brusc de restul frazei ce avea de spus.

În clipa când Emanuel vru să-i răspundă, intră Eva cu o seringă în mână. Venea pentru injecția de ulei camforat; se făceau în totul două pe zi și nici n-ar fi suportat mai mult, însă Quitonce se încrustase în ideea că nu i se fac injecții suficiente. Și nimic nu l-ar fi putut convinge de contrariul.

— Totul durează o minută… stai…

Pentru a vedea mai bine, infirmiera luă jos vălul de pe lampă. Se făcu în odaie deodată lumină și apărură

în plină evidență toată dezordinea și murdăria dintr-însa. Zăceau pe jos bucăți de vată și hârtii mototolite, iar pe masă sticlele de medicamente se amestecau cu diferite cutii și prafuri. Infirmiera luă jos cuverturile și în lumina crudă apăru un Quitonce gol, înfășurat în pansamente, cu trupul îngrozitor de slab, cu fața murdară și nebărbierită (adineaori în întuneric, obrazul părea acoperit de umbre). În mijlocul nudității, un sex închircit și vânăt se ascundea sub un pubis răvășit cu pete mari, galbene, pe pielea arsă de iod. Era același sex pe care Emanuel îl văzuse cândva pe o fotografie, în toată tensiunea virilității lui, și nimic nu putea fi mai impresionant decât suprapunerea imaginii mintale, în momentul acela, peste realitatea prezentă, sărmană și mizeră.

Cu stupoare privea sexul acela umil și zgribulit, masculinitatea aceea închircită și inutilă, care dădea un sens de înspăimântătoare deșertăciune vieții… Era un amănunt mai uman, și mai acut, decât toate pansamentele și decât însăși operația suferită. Era însuși semnul indubitabil al valorii meschine pe care în orice caz o poate avea trupul unui om…

„În orice caz… în orice caz… își repeta Emanuel, ce poate face un om cu trupul lui?…” Impresia de durere și de tortură se desăvârșeau astfel uluitor prin evidența aceea simplă și umilă care revela dintr-o dată epuizarea vieții celei mai esențiale și invazia rece și deprimantă a suferinței până la limitele trupului, până acolo, unde Quitonce, dintr-un om viril cu pofte și elanuri, devenea o simplă alcătuire de organe care putrezesc rând pe rând, cu vertebrele mucegăite și cu sexul – sexul de odinioară care dădea trupului tot sensul și toată vivacitatea lui – devenit o bucată de carne ce se strângea flasc și se descompunea încet, înaintea putreziciunii finale.

Infirmiera înfipse acul în pulpă și pielea se umflă palidă și moale, fără sânge într-însa. Când termină, examina pansamentul și puse într-un loc o compresă de tifon ca să-l acopere mai bine.

— Crezi că era nevoie de tifonul ăsta? spuse Quitonce îndată ce Eva fu plecată. Așa vine ea să controleze lucruri imaginare… numai să-mi arate că mi-e devotată… ah, gramofonul!…

Emanuel vru să plece, dar Quitonce ridică capul din perne ca și cum ar fi vrut să-i spuie ceva important.

— Aș vrea să-ți dau ceva ca amintire de la mine… ca să păstrezi un semn de la Quitonce…

Cu mâna lui slabă cotrobăi în saltar și scoase un pachețel învelit în hârtie.

— M-am gândit mai întâi la niște fotografii, știi care… dar mi-am zis apoi că e prea dureros să te uiți la un om care face porcării… pe fotografie… în timp ce știi că zace în mormânt…

Îl îneca mai tare tusea, poate de oboseală, poate de emoție, întinse hârtia lui Emanuel și acesta o desfăcu.

Ce putea fi bucățica aceasta dinăuntru? Era oare o așchie de lemn, ori o pietricică?

— Este o bucățică de os din vertebra mea… îl lămuri Quitonce. Am rugat pe subchirurg să mi-o puie deoparte… poți s-o iei în mână… nu-ți fie frică… e dezinfectată… e spălată și răsspălată cu alcool… Să te gândești la mine când o să te uiți la ea…

Emanuel era prea emoționat pentru a răspunde ceva: îi zvâcneau tâmplele cu putere și dacă n-ar fi venit în acel moment brancardierul să-l ia, poate ar fi leșinat acolo, în odaia îmbâcsită cu miros de valeriană.

Câteva zile după această întâmplare, îl întâlni pe tatăl lui Quitonce în grădină. Veni el singur să-i dea vești noi.

— E mai bine, spuse el… mult mai bine… Azi-dimineață s-a ras… semn bun, a spus doctorul. Poate că peste o săptămână o să vină din nou în sala de mâncare, adăugă bătrânelul, cu un accent de vădită bucurie în glas.

Quitonce muri cu două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Boala își bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel decât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lor spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare, într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor.

Emanuel vorbi cu doctorul în această privință a doua zi:

— Câteodată durerea se înșală, îi explică doctorul Ceriez. În loc să aprindă un țipăt, aprinde un acces de ilaritate pe același traiect nervos… S-ar zice o mână invizibilă care se însală de comutator… Este același curent ce se scurge, dar care ajungând la capăt se transformă într-un hohot de râs în loc să se transforme într-o grimasă de durere…

Înmormântarea se făcu cu discreția ce se obișnuia în sanatoriu întotdeauna în asemenea cazuri. În zorii zilei un camion porni cu cadavrul spre cimitirul orașului. Îl îngropară la Berck, așa cum lăsase dorința în scris. Dimineața, când Emanuel trecu cu căruțul prin fața odăii mortuare, erau deja lipite benzile de hârtie în jurul ușii pentru ca vaporii de sulf cu care se dezinfecta încăperea să nu răzbată pe coridor. Întotdeauna erau acestea semnele unei operații și ale unei morți în sanatoriu. Câteva zile apărea pe culoarul dinspre clinică un covor gros care amortiza zgomotele – asta însemna că un bolnav a fost operat și zace într-una din odăile acelea; apoi, peste alte câteva zile, se întâmpla ca să fie luat covorul și o ușă să fie lipită cu ziare. Se știa atunci că bolnavul operat murise. În afară de asta nu se vorbea nimic, nu se auzeau lamentări, și cadavrul se expedia peste noapte pentru ca afacerea să se lichideze cât mai discret.

Pentru Quitonce, de pildă, care de-o lună nu mai venea în sala de mâncare, în afară de Ernest și de Emanuel nimeni în sanatoriu nu știa că murise. Toată lumea interpreta în mod cu totul normal absența lui prelungită, crezând că plecase la o altă clinică.

Ziua era sumbră, pustiită de vânt și de ploaie. Cădeau fulgi de zăpadă amestecați cu apă, formând un strat subțire de noroi în care parcă clipoceau toate lucrurile, tot aerul, toate vorbele rostite… Emanuel, lângă fereastră, privea în grădină. Se vedea perfect de la geamul lui terasa lui Quitonce. Toate obiectele zăceau înșirate la aer pentru a se aerisi. Eva le aranja cu gesturi brutale, vădit înfuriată.

Ernest veni pe la ora patru să-i facă o vizită. Avea cearcăne de nesomn la ochi și părea foarte obosit. Veghease două nopți la rând pe Quitonce și însoțise în zori sicriul la cimitir. Se uită pe fereastră și o zări pe Eva furioasă ținând în mână cu dezgust o saltea:

— E supărată rău de tot, murmură el. Quitonce i-a făcut-o! A lăsat în scris ca gramofonul să fie dat copiilor, în dormitorul lor, pentru ca să aibă și ei o distracție…

Chiar în acel moment izbucni de pe terasa copiilor zgomotul formidabil al unui marș militar cântat de gramofon. Infirmiera aruncă o privire teribilă în direcția aceea și zvârli jos salteaua care o ținea în mână. Poate că și înjurase.

— E galbenă de ciudă, remarcă Emanuel.

Ernest îi povesti apoi câteva detalii de la înmormântare. Plouase încontinuu și groapa era pe jumătate plină cu apă. Sicriul fusese descoperit și fu băgat înăuntru, cadavrul intră în mocirlă aproape în întregime, cufundându-se în noroi. În zadar Quitonce avusese în viață precauțiunea de a-și păstra în dulap un frumos costum de haine negre, anume pentru această ultimă întrebuințare. Apa făcuse leoarcă hainele și le umpluse cu tină.

— Apoi, nu știu cine, mi se pare tatăl lui, a aruncat în groapă un buchet de flori, adăugă Ernest. Și buchetul începu să plutească deasupra băltoacei.

Emanuel își acoperi ochii cu mina și se înfundă în perne. Îi mai persista în minte imaginea ultimă a lui Quitonce ca o realitate foarte sigură, dar acum foarte îndepărtată și dureros de insesizabilă.

Iarna la Berck aducea un vânt vijelios din nord cu ploi dezlănțuite ca niște cataracte deschise. Curgea adesea o moină cețoasă acoperind tot orașul cu murdărie. Câteodată cerul se făcea negru, de cărbune, apoi se lichefia în mase de nori spălăciți și cenușii ca o scursură de mlaștină deasupra caselor.

În ajunul Crăciunului copiii din sanatoriu dădură o serbare. Solange veni și ea într-o rochie neagră, care îi făcea silueta mai înaltă și mai fină. În hol se ridica un brad enorm, plin cu jucării și lumânări aprinse. Era o hărmălaie în care nu se mai înțelegea nimic; gutierele stăteau înghesuite într-un colț, copiii aplaudau și țipau cât îi lua gura. Un băiețaș care primise în dar o tobă, după ce isprăvi să bată cu bețele într-însa, își desfăcu la j piept cămașa și începu să tamburineze în corsetul de ghips, în mijloc pomul răspândea un fum înecăcios și un miros ars de rășină. Toți copiii intonară în cor o veche melodie de sărbătoare, plină de nostalgii.

Ernest veni să ciocnească un pahar de vin cu Emanuel și Solange…

— E al șaselea Crăciun pe care îl petrec în sanatoriu, spuse el.

— Și la mine abia întâiul, răspunse Emanuel trist.

În aceeași seară bolnavii fură conduși la biserică, la liturghia de la miezul nopții. Solange ținea să împingă chiar ea căruțul lui Emanuel. Plimbarea nocturnă pe ploaie îi făcu bine. De mult nu mai văzuse străzile unui oraș noaptea în ploaie. Asfaltul strălucea ca o piele întinsă; felinarele scurgeau în el șuvițe tremurătoare de palidă electricitate…

Interiorul bisericii părea orbitor de lumină, dar asta numai în primul moment, când veneai de afară. Era o umilă biserică, construită de marinari, din bârne și stâlpi, exact ca o corabie. Ce ar fi fost într-adevăr, gândi Emanuel, ca în seara aceea construcția întreagă să pornească în lume, ca un vapor, plutind pe valurile oceanului, încărcată cu bolnavi, strălucind de lumină, într-o ultimă călătorie nocturnă, înainte de a naufragia și de a îneca o dată cu dânsa toate ghipsurile, toate infirmitățile și toate disperările adunate acolo la un loc?

Bolnavii stăteau pe cărucioare aliniați într-un lung șir preotul trecea, de la unul la altul, ca un medic ce vizitează un spital. Vântul sufla haotic printre bârne și agita tot timpul flacăra lumânărilor. Bolnavii, deși bine înveliți, erau complet înghețați de frig.

Emanuel, la întoarcere, invită în odaia lui pe Ernest și Solange. Destupară o sticlă de vin. Ernest ridică paharul.

— În sănătatea oamenilor sănătoși! spuse el vesel.

— Și bolnavii? întrebă Solange.

— Bolnavii n-au nevoie de sănătate, continuă Ernest pe același ton. Ei se simt foarte bine pe gutiere, așa cum stau întinși, conduși în toate părțile, ieșind la plimbare cu trăsura… fericiți, într-adevăr, deplin fericiți…

— Crezi? întrebă sceptic Emanuel.

— Desigur, răspunse Ernest. Mai tragică este situația mea care-s vindecat și voi trebui în curând să reintru în viața de toate zilele. Voi avea încontinuu nevoie de a fi sănătos, în timp ce pe gutieră îmi puteam permite să am într-o seară febră și altă dată vărsături…

Bău aproape tot paharul de vin și deveni vorbăreț.

— Ce pot face, în viața cotidiană? Ce lucru uimitor, extraordinar, poate ea conține pentru mine? în fiecare zi mă voi spăla pe dinți, voi mânca la prânz și voi lua cafeaua cu lapte seara, indiferent dacă undeva se va fi întâmplat în timpul zilei o catastrofă de cale ferată, ori cineva în familie va fi murit. Tot mă voi spăla pe dinți, tot voi sta la masă… tot eu voi fi. Înțelegi? Înțelegi ce animal îngrozitor de monoton voi deveni?

Tăcu o clipă, apoi reluă:

— Când cineva a fost scos o dată din viată și a avut timpul și calmul necesar ca să-și puie o singură întrebare esențială cu privire la dânsa – una singură – rămâne otrăvit pentru totdeauna… Desigur, lumea continuă să existe, dar cineva a șters cu un burete de pe lucruri importanța lor…

Emanuel nu mai asculta cu toată atenția. De câteva minute era preocupat de un mic accident ce i se întâmplase. Când dusese paharul la gură, într-o clipă de neatenție vărsase o parte din conținut, care se scurse îndată pe gât și umeri direct în ghips. Tot spatele se udase, și Emanuel încercă, răsucind mâna, s-o introducă sub ghips pentru a despărți flaneaua de piele. Dar când o scoase, constată un lucru extrem de neplăcut: mâna mirosea a mucegai. Emanuel descoperi astfel deodată toată murdăria și jegul în care zăcea cu trupul nespălat de atâtea luni. Era întâia oară când explora corsetul pe dedesubt. Îi fu deodată o imensă scârbă de sine însuși și căznindu-se să-și ascundă cât mai bine turburarea, tristețea i se accentua vădit pe obraz.

Ernest, crezând că Emanuel se întristase de vorbele sale, avu un zâmbet de mulțumire ca un dialectician căruia îi reușește demonstrația și își turnă încă un pahar cu vin…

În locul d-nei Wandeska veni în sala de mâncare o bolnavă nouă. Ernest o cunoștea: locuia de mulți ani la Berck cu o guvernantă care îngrijea de dânsa, singure și amândouă într-o vilă pe esplanadă. Acum boala ei se agravase și având nevoie de pansamente în fiecare zi, se mutase la clinică, unde îi stăteau infirmierele la dispoziție. Domnea în jurul ei un aer de mister și excentricitate. În grădină vorbise cineva despre dânsa și povestise cum într-un rând plecase cu avionul în Belgia așa bolnavă cum era, întinsă pe gutieră. Emanuel întâlnise de asemenea într-o zi pe Cora, foarte gătită și emoționată:

— Mă duc în vizită la Isa, spuse ea. E azi acolo zi de recepție…

Isa era bolnava venită acum la sanatoriu.

Emanuel nu se înșelă asupra ei când o văzu întâia oară în sala de mâncare. Avea în îmbrăcăminte și în gesturi un rafinament atât de ascuns, încât putea fi luat drept cea mai banală simplicitate. Îl intrigară mai ales trăsăturile bizare ale obrazului ei cu pomeții foarte ridicați, ceea ce îi dădea un vag aer mongol, și părul în franjuri pe frunte, tăiat scurt, ca la chinezoaice (mai târziu află că se născuse într-o colonie din sudul Asiei și că mama ei fusese metisă). Avea un ten palid însă nicidecum anemic, s-ar fi zis luciul mat al unei pietre gălbui îndelung șlefuită.

Ernest, intrând în sală, se duse drept la dânsa.

— îți pot recomanda un prieten? o întrebă el după ce schimbară câteva vorbe.

ÎI arătă pe Emanuel la o masă mai încolo.

Isa își întoarse oglinda spre dânsul și îi zâmbi făcându-i un semn amical cu mâna.

În aceeași seară la masă Emanuel găsi pusă sub șervet o carte, trimisă de dânsa cu un mic bilet:

„Îți place să cetești? Cunoști cartea asta?”

Era un volum gros, legat în marochin roșu. Emanuel fu ușor măgulit de această neașteptată atenție. Deschise și ceti la întâmplare:

„…Acolo, într-un tufiș înconjurat de flori, doarme hermafroditul în somn adânc pe iarbă, umed de lacrimile sale. în jurul lui pasările trezite contemplă fermecat fața-i melancolică în timp ce privighetoarea a încetat să cânte cavatinele ei de cristal… Pădurea a devenit solemnă ca un mormânt…”

În alt loc cineva subliniase adânc cu unghia: „…ochii mei îndurerați de eterna insomnie a vieții”.

„Eterna insomnie a vieții…” Cine era oare acest straniu autor a cărui tristețe se revela atât de profundă și mișcătoare?

Emanuel se uită la titlu: Conte de Lautreamont, și, dedesubt cu litere groase: Les Chants de Maldoror.

Toată noaptea ceti această carte uluitoare. Zorile îl surprinseră răsfoind-o avid, încântat de fermecătoarea ei melancolie, torturat de imprecațiunile ei amare, de sublima ei abjecțiune și de halucinanta ei poezie. Era în cartea asta tot ce plictiseala, tristețea, visul și frenezia puteau întruni în poeme de fantastică și turburătoare frumusețe, în zadar căuta în tot ce cetise ceva care să-i corespundă: cartea asta nu semăna cu nici un vers, cu nici o dulcegărie poetică, cu nici o criză de literatură. Conținea un fluid veninos ce încet, încet și pe măsură ce era cetită, intra direct în sânge și crea amețeli și febre ca un subtil și virulent microb.

Înapoie volumul a doua zi cu un bilet, întrebând când poate să facă o vizită. Dorea să cunoască mai de aproape pe fata asta cu priviri oblice și aerul misterios care știuse dintr-o dată să-l intrige cu o lectură atât de fascinantă. Primi răspunsul că poate veni chiar în după-amiaza aceea. Îngrijitoarea îl așteptă pe culoar la ora fixată.

Emanuel fu izbit chiar de la intrare de un miros cald și plăcut de ceai și de pesmeți prăjiți. Odaia nu semăna de loc cu cele din sanatoriu. Era și ea vopsită în alb, dar pereții fuseseră acoperiți cu o stofă de coloare roșie foarte întunecată. Asta îi dădea o atmosferă puțin copleșitoare, aproape funerară.

— Detest albul sanitar de clinică… In odăile lăptoase de sanatoriu parcă nu poți face nimic mai limpede și mai potrivit decât să înnebunești, explică Isa lui Emanuel îndată ce-și dădură bună ziua.

În toată odaia nu exista nici un ornament. Un singur vas enorm de cristal conținea conuri uscate de brad, pe un dulăpior. Emanuel, mulțumind pentru carte, fu mirat că nu vede nicăieri vreo bibliotecă sau măcar vreun volum.

— Ah, nu-mi plac cărțile!… O carte nu e nimic, nu este un obiect, spuse Isa. E ceva mort… care conține lucruri vii… ceva ca un cadavru intrat în putrefacție în care foșnesc mii și mii de gândaci. Toate cărțile le țin în odaia de alături a îngrijitoarei mele, într-o ladă sub pat.

Și adăugă pe șoptite ca o mărturisire: Mi-e rușine de faptul că a trebuit să cunosc viața numai din cărți…

Chemă pe îngrijitoare să i-o recomande. Era o bătrânică îngheboșată, cu un obraz incolor de pâine uscată.

— Îți recomand pe Celina, spuse ea. Ia te uită la dânsa și spune-mi dacă nu seamănă cu un cărăbuș. Atât doar că nu zbârnâie…

Îngrijitoarea purta într-adevăr o mică pelerină cafenie lustruită ca elitrele unei insecte. Ținea mâinile pe burtă și le mișca tot mereu spălându-le una pe alta ca o muscă. Râse încetișor de cuvintele Isei cu sacade mărunte și prudente, ca și cum ar fi măsurat în interior cantitatea de veselie pe care o poate exulta decent o bătrânică de felul ei.

— Vezi ce zgribulită e? spuse Isa când Celina fu plecată să aducă ceaiul. E reflexul moral al modestiei… Celina este cea mai redusă ființă în ce privește nevoile ei proprii și cea mai devotată când e vorba de capriciile altcuiva…

Ceaiul fu servit aburind pe o măsuță între Isa și Emanuel.

— De mult n-am mai avut sentimentul acesta de intimitate, spuse el. Odaia asta conține un calm și o liniște pe care le-am uitat aproape. Parcă îmi dau seama acum ce viață de singurătate și de înstrăinare am dus până azi în camera mea de sanatoriu…

— Eu duc de ani de zile existența asta de străină, prin odăi ce nu-mi aparțin și prin locuri străine, unde n-am copilărit, spuse puțin tristă Isa. M-am obișnuit însă, așa cum m-am obișnuit cu boala, cu ghipsul…cu pansamentele… cu tot…

Isa nu putea să ridice capul și sorbea ceaiul într-o cănită cu cioc lung ca un mic ceainic.

Se stabili între dânșii repede o prietenească intimitate.

— Admir mult pe cei cărora boala le este oarecum indiferentă, spuse Emanuel. Dar m-aș simți infinit mai nenorocit dacă aș ajunge într-o zi la această perfectă resemnare. Mă trezesc câteodată noaptea din somn și îmi pipăi ghipsul ca un nebun… Este adevărat? E oare adevărat? Și scrâșnesc din dinți când degetele îmi alunecă pe duritatea lui, neputincioase…

Isa rămase o clipă gânditoare:

— Crezi oare că n-am fost și eu la fel în primele timpuri? spuse ea. Cu toții am fost agitați… Toți ne-am sculat în puterea nopții și ne-am pipăit disperați ghipsul. Toți… toți… dar apoi, când loviturile s-au întețit n-am mai simțit nimic… Știi ce se numește în medicină „țesut cicatrizat?” Este pielea aceea vânătă și zbârcită, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald, ori la atingeri…

Tăcu câteva secunde și nu se mai auzi decât țiuitul ceainicului prin ușa deschisă, alături, în odaia guvernantei. Apoi reluă în șoaptă:

— Vezi, inimile bolnavilor au primit în viață atâtea lovituri de cuțit, încât s-au transformat în țesut cicatrizat… Insensibile la frig… la cald… și la durere… Insensibile și învinețite de duritate…

Toate acestea fură spuse cu zâmbetul celei mai desăvârșite liniști interioare.

Celina scoase de undeva de sub dulap un patefon și puse o placă pe care o alese Isa, un concert de Bach la orgă. Desigur că nici o melodie nu s-ar fi armonizat mai bine cu nuanța vișinie, solemnă și sumbră a stofelor de pe pereți și cu atmosfera gravă, dar odihnitoare a odăii.

Bucata nu fu terminată când cineva bătu în ușă. Era o femeie grasă, în rochie verde de catifea, cu ochelari fini, prinși fragil de vârful nasului,vibrând încetișor la fiecare pas ca un aparat de înregistrare a sensibilității interioare, amortizată la suprafață de masele de carne și de grăsime.

— Ei, ce mai faci?… și cum te simți? gâfâi ea cu respirări scurte.

Se interesă de Emanuel cine e, de unde vine, ce boală are, ce doctor îl îngrijește. Era o revărsare de întrebări ca o răbufnire îndelung stăpânită până atunci. Isa îi dădea toate lămuririle cu vădită plictiseală. Femeia bău o ceașcă de ceai, înfulecă prăjituri uscate una după alta, măcinând concomitent pesmeții și cuvintele. Emanuel regretă că vizita lui fusese întreruptă in chip atât de neplăcut. Isa făcu și ea câteva semne disperate. Era aproape de ora mesei, într-un sfârșit femeia plecă, nu însă fără a răspândi un val de sfaturi bune și de încurajări.

— Asta face parte din echipa de consolatori profesioniști din Berck, spuse Isa îndată ce ușa fu închisă. E o specie extrem de abjectă de persoane care n-au absolut nimic de făcut toată ziua și vin ca să dăruiască bolnavilor o cantitate ieftină de caritate… Aici beau un ceai, acolo iau un sandwich, și pleacă acasă sătule, cu stomacul plin și cu conștiința satisfăcută că au făcut o faptă bună…

În acel moment veni brancardierul pentru a-i lua la masă.

— Îmi pare rău că ai stat atât de puțin, spuse ea. Dar o să mai vii, nu-i așa?

Și în momentul când brancardierul apucă gutiera:

— Ai vrea să fim prieteni?… Îți place aici la mine?…

— Îmi plac odăile străine care îmi devin atât de repede familiare, răspunse Emanuel și simți urcându-i-se o ușoară roșeață în obraz.

Încet se insinua primăvara la Berck. Vegetația aspră a dunelor făcea un vădit efort de fragilitate și cerul însuși năpârlea în colori mai tandre. Plaja se amplifica haotică, irizată în nuanțe de imensă destrămare. Lumea nu mai cântărea decât aburi și lumină.

Emanuel ieșea regulat cu trăsura, însoțit de Solange. Toată iarna cultivaseră un amor cumpănit și domol în odaia lui. Excursiile la țară reîncepură. Îl jena din ce în ce mai mult ghipsul și parcă și Solange. Emanuel îi dezvelea trupul ridicând toată rochia și o săruta amețit de albeața pielii.

— E baia mea de curățenie pe corpul tău, spunea el simțind tot jegul și mucegaiul în care zăcea sub ghips.

Erau regiuni răcoroase și parfumate pe trupul ei în jurul șoldului, ca adierea subită a unui miros nou în aer liber, venit de nu se știe unde. Erau apoi perne de odihnă, pe care se putea rezema capul. Tandrețea blondă și caldă a pântecului rotund… cupa mică, umbrită, a ombilicului, unde Emanuel turna puțină apă limpede și burta devenea un peisaj, cu ciutura unei fântâni la mijloc.

Toate jocurile acestea naufragiau stupide a doua zi dimineața, când băiatul de serviciu venea să-l spele și, băgând degetele atât cât putea sub corset, scotea de acolo grămăjoare de murdărie și de jeg rău mirositoare.

Încuia ușa pentru a nu fi surprins în timpul acestei intime și abjecte ocupații. Apoi, când operațiunea era terminată, băiatul îl întorcea cu fața în jos și introducea sub ghips un bețișor lung cu care îl scărpina pe spate. Emanuel, ars de mâncărimi, îi smulgea bețișorul din mână și încerca el singur să se scarpine frenetic, până la leșin…

După-masă, la ora când știa că trebuia să vie Solange și că va fi nevoit să săvârșească zilnicele rituri de dragoste cu aceleași mângâieri și aceleași sărutări (pentru că dragostea lor ca și amorul cel mai suav din lume își crease obiceiurile și disciplinele lui stupide), îi venea să fugă, Solange să nu-l mai găsească…

Chiar sentimentul imensei lui admirații pentru corpul ei pur începu să-l agaseze, îl plictisea și pielea ei fină și dragostea lor limpede și manierele elementare pe care ea le învățase tot de la dânsul ca să-i placă. Într-adevăr, într-adevăr, ar fi vrut să nu se mai atingă de atâta perfecțiune. Ce-i folosea libertatea și curăția altui trup?

Tot ce săvârșea era totuși meticulos de exact ca în prima lor zi de dragoste, pentru ca odată liberat de aceste rituri, să simtă mai voluptuos absența lor și cât fuseseră ele de obositoare… Cu cât le va fi executat mai precis cu atât liberarea va fi mai sublimă, gândea el.

În toate acestea, Solange își plimba o privire albastră și clară de calmă neînțelegere.

Într-o zi ea primi o telegramă neliniștitoare de la bunicul ei grav bolnav. Era singura lui moștenitoare și bătrânul vroia numaidecât s-o vadă. Solange plecă în aceeași zi. Se înțelese cu Emanuel să-i telefoneze a treia zi, sâmbătă, la ora zece dimineața.

În prima zi de singurătate Emanuel se simți admirabil. Constată că o după-amiază liberă e nesfârșit de lungă și extrem de plăcută… își împărți timpul, ceti, ieși la plimbare singur, ușurat de un trup pe care îl conținuse până atunci parcă împreună cu al lui sub ghips. Cumpără la o tutungerie o brichetă cu mecanism complicat, de care n-avea nici o nevoie, apoi bomboane de la o cofetărie. Se ascunse în dune, scoase bricheta din buzunar și, sub poditul trăsurii, o aprinse și o stinse de nenumărate ori, ca puțin ieșit din minți, bucurându-se de flacără, împărtășind singur, singur, acest mic amuzament, își propuse să n-o arate Solangei la întoarcere și s-o păstreze pentru plăcerea lui personală și secretă.

În ziua următoare plecă cu trăsura la țară. Vântul sufla năprasnic și ridica poditul gata să-l ia în zbor; calul alerga oblic pe șosea, împotriva vijeliei. Când poposi la han, era ud de ploaie, tremura de frig și mâinile îi erau înghețate.

— Unde vă este logodnica? întrebă cârciumarul.

— E plecată, sunt singur, după cum vezi, spuse Emanuel cu vădită tristeță.

Se gândea că prima oară când va veni din nou acolo cu Solange să-l ia pe hangiu drept martor: „Ei, spune, nu-i așa că am fost foarte trist în ziua aceea când am venit aici fără logodnica mea?”

Și Solange va fi desigur măgulită.

Ceru o farfurie cu cafea și o sorbi pe îndelete. Era singur, nimic nu-l grăbea și nu trebuia să se frigă ca să isprăvească mai repede pentru a pleca în dune, la săvârșirea ritului zilnic. Era desigur un lucru foarte plăcut de a face dragoste, dar Emanuel constată cât de plăcut poate fi câteodată de a nu face…

În sfârșit, veni și ziua când trebuia să vorbească la telefon. Coborî în birou înainte cu un ceas de ora hotărâtă, fuma o țigară de foi pe care directorul i-o oferi din politeță și pe care el o acceptă din impertinență, ceti ziarele și fu satisfăcut de calmul cu care aștepta.

În clipa însă când telefonul sună, cu câteva minute de întârziere, Emanuel se simți brusc invadat de o cumplită agitație.

— Mai repede! Mai repede! îndemnă el pe brancardierul ce-i aranja căruțul lângă telefon.

Tot calmul de adineaori, la țârâitul soneriei, se prefăcu într-o imensă nerăbdare, așa cum o soluție suprasaturată cristalizează brusc, când se introduce în ea un fragment de substanță chimică…

Puse receptorul la ureche și constată că-i tremură mâna, pâlnia vibra și ea plină de o măruntă neliniște și vocea Solangei izbucni deodată, foarte estompată și metalică. Dar ce anume conținea miraculos pentru ca să se umple deodată toată cabina cu prezența ei? Era o adevărată invazie de imagini, filtrate adânc în carne prin simplul zumzet al glasului îndepărtat și cunoscut…

— Mai am de stat o săptămână, bunicul a murit, va fi mâine înmormântarea… Sunt zăpăcită de condoleanțe, de oameni, de chestiuni de succesiune cu notarul… am alergat la telefon ca o nebună…

Tăcu și Emanuel auzi respirația ei precipitată în pâlnie. Aceeași respirație din spasme dar fără corpul ei. Esența plăcerii ce o avea când o zdrobea sub ghips, dar aici, pură, fără obligația trupului, fără osteneli…

— Pentru ce taci? întrebă dânsa căutând să-și liniștească tremurul vocii. Emanuel închise ochii și se lăsă îmbătat de cuvinte.

— Vorbește tu… spune-mi tu ce vrei…

Solange începu a-i povesti o lungă dezbatere pe care o avusese cu notarul… Emanuel se trezi recăzut în vechile dorinti ca și cum în afară de vocea aceea se transmitea prin fir și căldura pielii ei, revărsându-i-se direct în sânge…

Își dădea bine seama de ce face și alunecând o mână sub cuverturi, în timp ce Solange continua să vorbească, își frământă teribila lui excitație…

— Mai spune-mi ceva, te implor, insistă el puțin zăpăcit, chinuindu-și carnea într-o satisfacție comodă și imediată.

Ea vorbea mai departe, fără a bănui nimic.

Apoi, o clipă, vocea ei deveni extatică și Emanuel se răspândi într-o epuizare scurtă și copleșitoare, ca un leșin.

— Îți mulțumesc… îți mulțumesc… murmură el în aparat.

— Pentru ce? întrebă dânsa surprinsă.

— Pentru tot ce-mi spui… pentru tot… pentru tot…

Întors în odaie scrâșni de ciudă că fusese atât de indulgent cu sine însuși.

Se duse totuși s-o aștepte la gară, săvârșind astfel până la capăt aparențele de dragoste perfectă, în momentul când ea se urcă în trăsură simți parcă într-o parte a ghipsului o împunsătură… Solange se instala lângă el pe scăunaș și Emanuel îi zâmbi, într-o stradă pustie și dosnică ea se aplecă peste gura lui și-l sărută.

— Toate zilele astea fără tine nu le-am trăit deloc, murmură ea uitându-se în ochii lui cu o privire placidă de animal devotat.

Emanuel tremura sub ghips, de enervare, de dezgust și mai ales împotriva indulgenței cu care accepta totul.

În aceeași săptămână, pe plajă, avu loc un accident care îi mări iritația împotriva ei. Există astfel de întâmplări care se agravează de la sine prin incidente zilnice ce se depun în jurul lor, așa cum în apele calcaroase obiectele de piatră se încrustează prin simpla lor staționare în cursul lor. în ziua aceea Emanuel gonise calul ca de obicei până departe pe plajă, prin locuri neumblate. Marea urcase în flux și inundase în bună parte întinderea nisipului. Solange îl sfătui să se întoarcă, dar el se îndârji să gonească mai departe, crezând că va găsi undeva o pantă pentru a se urca pe faleză.

— Te asigur că nu-i pe aici nici un urcuș. Cunosc locurile, îl imploră Solange. În curând nu ne vom mai putea întoarce. Toată plaja va fi inundată… Hai, Emanuel, ascultă-mă…

Îl enerva faptul că ea avea dreptate și că nu se vedea nicăieri vreo pantă spre faleză. Ce cruntă și sublimă satisfacție ar fi avut ca să apară deodată urcușul și într-o minută să fii sus pe țărm.

Într-un sfârșit, obosit, plictisit, întoarse trăsura. Era însă puțin cam târziu. Oceanul invadase o parte din plajă și acum trebuia să conducă cu prudență pe o margine îngustă de nisip și între șanțuri pline de apă. Pentru a scurta drumul, trecea cu trăsura de-a dreptul în mijlocul șuvoaielor. Solange îl privea îngrozită.

Deodată ajunseră în fața unui canal mai larg, unde calul se opri brusc și nu vru să înainteze.

— E imposibil să treci pe aici, îi spuse Solange. Vezi doar bine ce adânc e… Ocolește!… Dă-mi mie hățurile!

Emanuel în culmea furiei dete un bici calului și trăsura intră în apă. Câteva secunde calul trase din toate forțele, dar în mijlocul canalului roțile trăsurii intrară până la jumătate în nisipul umed și se împotmoliră. În zadar Emanuel trăgea disperat hățurile și lovea calul. Situația era extrem de gravă, trăsura rămase nemișcată, marea urca mereu, valurile erau la zece metri…

Palidă de spaimă, Solange își scoase intr-o clipă ciorapii și pantofii și alergă într-o goană nebună pe plajă căutând ajutor. Emanuel zăcea inert în trăsură, întins cu fața în sus, cu tâmplele zvâcninde, zdrobit de emoție, de iritare și de spaimă. Valurile îi foșneau în urechi ca o vijelie ce-i intrase în creieri… în timp ce parcă tot sângele dintr-însul și apa, și oceanul, și aerul ar fi început să fiarbă, să clocotească…

Într-o minută Solange se întoarse cu câțiva marinari. Oamenii deschiseră trăsura, îi scoaseră cu tot cu cadrul pe care stătea întins și îl depuseră dincolo de canal pe nisip. Apoi deshămară calul și împingând voinicește scoaseră trăsura din apă. Porniră cu toții spre esplanadă.

Era un cortegiu care îl ulcera pe Emanuel până în fundul sufletului. Așa întins cum stătea pe cadru, dus pe umeri de câțiva marinari vânjoși, abia scăpat dintr-un teribil accident, își reluase firul logic al iritației:

„Încă asta mai trebuia… să-i datorez recunoștință!” se gândi el cu amărăciune. În fruntea convoiului mergea Solange în picioarele goale, cu ciorapii și pantofii în mână. Apoi venea trăsura goală împinsă încet de doi marinari cu pantalonii suflecați până peste genunchi, Emanuel dus pe cadru, ca un mort ilustru pe un scut și, în sfârșit, calul după ei, ținut de hățuri de un băiețaș. În urmă, copiii (de unde se strânseseră atâția?) și câteva persoane ce comentau accidentul (de unde, de unde veniseră deodată?). „O veritabilă înmormântare de șef militar”, gândi Emanuel. Solange întorcea din când în când capul, zâmbindu-i cu o inocență care îl ardea.

Întors la sanatoriu, îi mulțumi cu o efuziune extraordinară, pentru ca să se tortureze interior cât mai crunt. Și pentru a-și acorda suprema pedeapsă pentru slăbiciunea ce-o avusese la telefon, scoase din buzunar bricheta secretă care trebuia ferită de privirile ei:

— Îți place? întrebă el. Ți-o dau…

E ultimul lucru pe care i-l dăruiesc, gândi el. Obiectul care va pune sfârșit idilei noastre. Poate că dacă nu l-ar accepta totul ar continua, dar de vreme ce l-a luat înseamnă că iubirea noastră trebuia să sfârșească aici…”

Îl chinuia cumplit gândul despărțirii. Era însă imposibil de întrevăzut o soluție. Să plece de la sanatoriu? Când și unde? Va rămâne tot la Berck și Solange îl va găsi repede.

Într-una din zilele următoare interveni însă o întâmplare cu totul neașteptată. Emanuel evadă din sanatoriu în mod atât de simplu și de surprinzător încât mult timp fu stupefiat de extraordinara dezinvoltură a aventurii sale. S-ar fi zis de o experiență de magie… „închide și deschide ochii!” Se găsea acum într-o odaie de sanatoriu și iată că deschizând ochii…

[modifică]IV

În luna mai începea la Berck invazia vilegiaturiștilor. Întreg orașul își schimba atunci aspectul ca și cum ar fi fost cucerit de o hoardă sălbatică. În sanatoriu se pregăteau odăile de la etajele neocupate în timpul iernii. Se pornea o agitație nesuferită pe scări și coridoare, se frecau parchete, ligheane de apă zăceau pretutindeni, uși pocneau în fugă și fete de serviciu transpirau greu frecând alămurile de la ascensor. Încet, încet, sanatoriul se transforma în hotel. Bolnavii nu mai aveau voie să stea cu cărucioarele pe coridoare. Asta putea produce impresie rea asupra clienților estivali.

Începea apoi erupția gramofoanelor. Era mai întâi într-o seară un zbârnâit clar, o vibrantă melodie de violoncel într-o odaie undeva pierdută în etaj, apoi a doua zi simfonia se amplifica și un patefon de voiaj susținea violoncelul cu o melodie de piculine, pentru ca în fine, într-o altă odaie, ca o intervenție furtunoasă într-o operă wagneriană, să izbucnească imediat feroce și tonitruantă o fanfară militară… Din odaie în odaie se infiltra virusul muzicii teribile și devorante, în câteva zile întreg sanatoriul vibra frenetic într-un amestec complicat de orchestre, viori, marșuri și romanțe. Clădirea se transforma într-o imensă uzină de ronțăit plăci de gramofon. Înnebuniți de nesomn, bolnavii își astupau urechile cu vată, cu ceară, ori le acopereau cu totul, legându-se la cap cu fulare.

Emanuel lua trăsura și părăsea îngrozit hotelul. Plaja era și ea invadată. Cabinele se înșirau la nesfârșit aduse de pe maidane unde zăcuseră toată iarna printre bălării. Familii întregi locuiau între patru pereți de scânduri cu ușile deschise spre larg. Se spălau rufe acolo și se făcea dulceață, copiii scânceau, în timp ce tatăl familiei cetea ziarul, întins pe jos, sorbindu-și lent cafeaua amestecată cu nisip. Plaja însăși era găurită, răscolită, scobită în șanțuri, tranșee și castele… O imensă clamoare se ridica de pe întinderea ei, amestecată cu țipetele disperate ale negustorilor de mingi și bomboane. Din toate colțurile, din toate cabinele se revărsau, într-o scurgere nestăvilită, pâraie de hârtii mototolite, râuri pline de ziare vechi, hârtii și cutii goale, și iar hârtii, un ocean de murdărie lângă oceanul cu valuri.

Emanuel își căuta ascunzișuri prin dune, departe de șoselele pline de automobile. În afară de oraș se găsea un loc tăcut și izolat cu totul de circulație, unde se ducea adesea când era singur. Acolo nu o adusese niciodată pe Solange. Își păstra acest refugiu pentru orele de desăvârșită singurătate.

Ar fi vrut să rămâie tot timpul ascuns acolo, să nu se mai întoarcă la sanatoriu. Era un loc sălbatic, părăsit de oameni. Câteva vile cu pereți coșcoviți și acoperiți de iederă se ridicau din nisipul ce le îngropa pe jumătate; nimeni nu locuia în ele. Fusese vorba pe vremuri ca să se clădească o stație de cale ferată și să se creeze acolo un cartier de vile luxoase izolate de oraș. Începuseră chiar lucrările când războiul întrerupse totul. Se mai vedeau șinele de-a lungul oceanului, roțile la câteva vagoane printre buruieni și zidurile dărăpănate ale vechii stații. În după-amiezele de vară câteva găini ciuguleau ierburile printre ruine, în timp ce un cucoș se suia pe coama unui zid și fâlfâind din aripi lansa câte un cucurigu strident și prelung ca o chemare disperată a pustietății. O singură cârciumă, un local mic cu verandă plină de mușcate roșii, stăruia ca un ultim rest de viață… Veneau acolo să bea câte ceva, destul de rar de altfel, marinarii care se rătăceau cu plasele de pescuit în acele locuri.

Emanuel se împrietenise cu cârciumarul. Stătea ore întregi în fața verandei, pe o ridicătură de nisip de unde vedea până departe oceanul și domina oarecum locurile, vilele încremenite în nisip, gara dărăpănată și întinderea ondulată a dunelor.

— Ce păcat că nu s-a făcut aici stațiunea proiectată, îmi ridicam un hotel de toată frumusețea! spunea cârciumarul, un om înalt, puțin adus de spate, cu pomeții obrajilor vineți și cu părul alb veșnic răvășit de vânt. Purta în ochi melancolia calmă a înseși locurilor acelea abandonate…

— Ehe! știi d-ta ce șantier a fost cândva pe aici! Ce lucru! Ce hărmălaie! Ce forfoteală! Ajunseseră terenurile de vânzare până la o jumătate de milion…

Și adăugă cu tristețe:

— În timp ce azi nu se dă pe ele nici o mie de franci…

Veneau marinarii cu saci plini de sardele proaspete. Cârciumăreasa, o femeie mică, rotundă ca o bilă de cărnuri și grăsime, cu o perucă galbenă decolorată pe cap, se tocmea cu ei crâncen, din zgârcenie și ca să-i mai treacă timpul. Îl servea pe Emanuel cu pește proaspăt prăjit pe cărbuni.

Într-un rând lui Emanuel îi trecu ceva prin minte. Ce bine ar fi fost să locuiască acolo la cârciumă, în orice odăiță, oricât de mică, oricât de incomodă, dar izolat de restul lumii. Era câteva zile după întâmplarea cu Solange pe plajă. Cu siguranță că acolo, în dune, ea nu va da de el. Va dispărea brusc din sanatoriu și nimeni nu va ști unde a plecat. Îl întrebă pe cârciumar. Omul o chemă pe nevastă-sa ca să se consulte.

— Imposibil, răspunse ea. Aici noi trăim în singurătate tocmai pentru ca să nu avem bătaie de cap. Ducem o viață liniștită și n-avem nevoie, vezi bine, nici de clienți, nici de pensionari.

Emanuel fu contrariat:

— Și prin vilele astea nu locuiește nimeni, absolut nimeni?

— Ba da, răspunse cârciumarul. într-una singură, în cea de colo…

Și arătă acoperișul unei vile de piatră pe o ieșitură a falezei, ascunsă de câteva dune foarte mari.

— Dar nu-i locuită tot anul, adăugă el. Vine numai vara o americană cu băiatul ei. Stă câteva luni și pleacă… Acum e aici de vreo săptămână…

Emanuel rămase puțin pe gânduri.

— Și doamna asta americană… oare nu m-ar primi să stau la ea? întrebă dânsul. Cu plată, bineînțeles, cu plată…

Cârciumarul și nevasta lui zâmbiră cu o indulgentă ironie.

— E o femeie bogată, domnule! Ce are ea nevoie de pensionari bolnavi? Și la urma urmei de ce ții d-ta să locuiești pe aici în pustietatea asta? întrebă curios cârciumarul.

— Eh, asta-i altă chestie! răspunse Emanuel. Dar cum aș putea să vorbesc eu dânsa? Să mă duc acolo cu trăsura?…

Cârciumarul rămase uluit:

— Cu trăsura zici? Dar d-ta nu vezi că sunt până acolo dune înalte cât casa? Poți să te cațeri pe dune? Ai un cal acrobat?

— Spui că a venit de o săptămână? întrebă Emanuel preocupat. Crezi că e acasă acum?

— Poate, nu știu, răspunse cârciumarul.

— Ei bine, mă duc să văd și să-i vorbesc, spuse calm Emanuel, punând mâna pe hățuri.

— Ce? făcu lung cârciumarul. Cu trăsura? și se uită la el uluit.

— Cu trăsura, sigur… Doar n-o să merg pe jos!

— Să vedem dacă poți… îl sfidă cârciumarul începând a râde.

— Ei bine, să vedem! răspunse Emanuel acceptând provocarea.

Apucă hățurile strâns în mână și porni spre prima dună de escaladat. Erau abia câteva zile de când i se întâmplase accidentul de pe plajă, dar prea puțin îl impresiona acum această amintire. Începu să-și îndemne calul. Panta era destul de joasă și calul trase cu ușurință până in vârf. Când fu pe culme, Emanuel întoarse capul spre cârciumar și îi făcu semn cu mâna:

— Adio! Adio! Plec în munți mai departe!…

Cârciumarul cu soția lui și vreo doi marinari care ieșiseră din cârciumă stăteau toți pe verandă și priveau cu gurile căscate năstrușnica trăsură care se cățăra pe dune.

În față se întindea o bucată de nisip plană și apoi niște ridicaturi mult mai înalte, un șir întreg, pus parcă anume acolo ca o barieră. Emanuel se angajase într-o aventură la care nu voia să renunțe în nici un chip. Îl biciuia acum ambiția și mai ales teribila curiozitate de a o vedea pe proprietara vilei. Cârciuma dispăruse după nisipuri; nu avea nimic mai bun decât să îndrăznească mai departe…

Se apropie la o mică distanță de movile și se opri. Așteptă ca să se odihnească iapa câteva minute, apoi trase brusc de hățuri și din nou calul urcă dintr-o singură goană până sus. Acum restul era joacă; cele câteva ondulații până la vilă le parcurse cu ușurință.

Se trezi în fața clădirii; obloanele erau închise, poarta încuiată. Îl păcălise oare cârciumarul? Vila era oare pustie? Începu să bată cu coada biciului în gard; loviturile răsunară în toată împrejurimea cu ecouri repetate ce se repercutau din dună în dună ca un cuvânt de ordine. În curte izbucni un lătrat de câine și imediat un oblon se deschise. În cadrul ferestrei apăru o femeie roșcată, într-un halat violet:

— Ce este? Cine-i acolo? țipă ea căutând cu privirea cine bate.

Deodată îl descoperi pe Emanuel cu trăsura în fața porții și rămase stupefiată.

— Ce este? întrebă ea uimită. Ce doriți? Și cum ați venit până aici cu trăsura?

Emanuel vru să țipe, dar lătratul câinelui îi acoperea vocea; făcu semn cu mâna femeii să scoboare. Un băiat de vreo cincisprezece ani, înalt, voinic, cu aceeași nuanță roșcată a feței, descuie poarta. Emanuel intră cu trăsura în curtea mică, cimentată. Câinele sărea in jurul trăsurii, lătrând asurzitor.

— Taci… taci… îl domolea băiatul apucându-l de grumaz și luptându-se cu el. Era un câine negru enorm, aproape tot atât de înalt cât și stăpânul său când se ridica în două picioare și se sprijinea cu labele dinainte pe umerii lui.

Emanuel privea vila. Construcția părea mai mult neglijată decât veche. În vârf, sub coama acoperișului, stătea înfiptă o tăbliță ruginită, invadată de iederă. „Vila Elseneur”, descifra el.

Într-un sfârșit apăru și doamna de la fereastră, își aranjase puțin părul și probabil că se pudrase. Adierea vântului aducea până la Emanuel un vag parfum de toaletă feminină, dulceag și plăcut.

— Ce doriți? întrebă ea.

Emanuel se recomandă. Ea îi întinse mâna, își spuse numele, d-na Tils, și brusc cu un ton foarte familiar: Ce mai faci? Era obiceiul englezesc de a aborda cu această formulă chiar cunoștințele de o clipă.

— Iertați-mă că vă deranjez atât de dimineață, spuse Emanuel. Am trecut pe aici cu trăsura…

— Cu trăsura!?… repetă ea uimită.

— Și mi-au plăcut nespus de mult locurile acestea. Mi s-a spus că e singura vilă locuită și… aș vrea să vă întreb ceva…

Emanuel ezită, apoi spuse repede fraza pentru a scăpa de obligația de a o pronunța, așa cum se bea pe nerăsuflate o doctorie amară.

— Iată… dacă s-ar putea… aș vrea să stau pe aici… îmi place solitudinea asta. Dv. n-ați accepta ca să locuiesc în vila dv…, n-ați primi un pensionar?

— Pentru asta m-ați chemat? spuse femeia izbucnind într-un râs ușor.

Emanuel avea o figură atât de zăpăcită, încât nu putea decât stârni râsul. Observă că în timp ce râdea pe obrazul ei apăreau cute adânci. Era desigur o femeie mai în vârstă, dar poseda o dezinvoltură admirabilă în gesturi și o îngrijită aparență de tinerețe.

— Îmi pare foarte rău, spuse dânsa, dar nu pot primi pensionari, n-am primit niciodată și nici nu m-aș pricepe în asemenea cazuri.

În timp ce vorbea, izbucni deodată în odaia de la etaj, a cărei fereastră rămăsese deschisă, o formidabilă ruculadă de țipete, ca imprecațiunile unei bătrâne arțăgoase care se ceartă pe ton ascuțit cu cineva. Emanuel se uită nedumerit la fereastră, fără a întreba însă nimic. Ea îi observă mirarea:

— Știi… nu stau singură în vilă. în afară de Irving, băiatul meu, și de bucătăreasă, am și un invitat… E o persoană extrem de nervoasă, după cum vezi, care țipă și înjură teribil… Te rog, Irving, du-te și adu-l aici! spuse ea.

Băiatul se urcă în casă. Țipetele încetară și după câteva secunde Irving scoborî în mână cu un papagal.

— Spune bună ziua! îl îndemnă d-na Tils.

Papagalul lansă o formidabilă înjurătură, începură cu toții a râde. Papagalul ciuguli d-nei Tils părul, trăgând de el cu putere. Un câine, un papagal… Emanuel era consternat că nu putea locui acolo. Se hotărî să plece.

— Și pe unde o să te întorci?

— Tot peste dune, așa cum am venit… Irving vru să asiste și el la urcarea dunelor.

— Bravo! Bravo! țipă el bătând din palme, când Emanuel fu în vârf.

În aceeași după-masă, în timp ce colinda trist străzile și se oprise cu trăsura la o vitrină, cineva se apropie de el să-i vorbească. Era d-na Tils, dar în toaleta de stradă aproape că n-o recunoștea.

— Aș vrea să-ți spun ceva… Știi, m-am răzgândit și aș fi dispusă să te primesc la mine… dacă în schimb ai putea să dai lecții de matematică fiului meu… Am o odaie mare, un salon, cu vederea la mare. Dar te pricepi la matematici?

Emanuel o asigură că mai dăduse asemenea lecții și acceptă cu bucurie. Simțea el bine că de dimineață lucrurile se petreceau în ziua aceea cu o agreabilă fragilitate plină de surprize. Se lăsă dus de întâmplare cu sentimentul unei delicate voluptăți interioare:

— Și când pot veni, doamnă, cu valizele mele?

— Când vrei, răspunse dânsa. Chiar mâine…

— Atunci vă rog să mă așteptați la zece dimineața…

…Și când deschise ochii…

Încăperea în care se găsea acum era un salon foarte vast, cu ușile deschise spre ocean. Tablouri de gust englezesc, în cadre cu aurul șters, atârnau pe pereți. Unde reprezenta o impozantă scenă de vânătoare, cu călăreți în haine roșii adunați înțr-un luminiș de pădure, înconjurați de haite de câini și de gonași ce sunau din cornuri de alamă, iar altul înfățișa un bătrânel în halat de noapte cu părul alb și pielea fină a obrazului tare zbârcită, așa cum o au toți bătrânii pe litografii, pregătindu-se de culcare, în fund se putea vedea patul lui de modă veche, cu stâlpi și perdele înflorate de creton.

Valurile oceanului foșneau haotic în enormitatea salonului. Ziua atârna greu de nori cenușii, scoborâți ca un plafon peste dune. Emanuel privea tablourile de pe pereți. Era acolo însăși situația lui sintetizată în acele două scene de gravură. Bătrânelul care se pregătea de culcare era el însuși, în solitudinea de acum a vilei „Elseneur”. Așa, ca și bătrânelul, retras de lume, într-o odaie necunoscută, calm, singur în mijlocul unor mobile vechi și desuete. Și alături tabloul de vânătoare de a cărui hărmălaie bătrânelul părea că se ferește întorcându-i spatele, reprezenta exact vuietul orașului de care Emanuel fugise.

Perdelele grele de catifea vișinie se agitau luate de vânt ca banierele funebre ce atârnă în saloanele mortuare. Emanuel închise obosit ochii. Totul se petrecuse miraculos și de dimineață de când își făcuse bagajele în camera de hotel, până la această oră târzie din după-amiază, când se afla în dune, pensionar al d-nei Tils, ziua își schimbase cu desăvârșire aspectul, ca și cum ar fi făcut parte din alt an și din alt sezon, din altă realitate… Cine ar fi bănuit că în ascunzișul acela, pierdut printre valurile de nisip, se afla el, Emanuel, Emanuel de totdeauna? Parcă își schimbase identitatea…

Zăcea într-un colț al salonului puțin zăpăcit, ca o vietate aruncată de ocean într-o scobitură de stâncă. Aștepta și el nemișcat un val salvator care să-l readucă în plină viață, în plină înțelegere a lucrurilor. Își reamintea, ca de niște fapte vechi, petrecute de demult, tot ce se întâmplase în aceste două zile: cum îl anunțase de plecare pe director chiar în momentul când se întoarse din oraș, după convorbirea cu d-na Tils; cum își făcuse valizele în grabă.

— Și care este noua dv. adresă? întrebase directorul.

— Inutil să v-o dau, răspunse Emanuel. Voi veni eu însumi din când în când să-mi ridic corespondența.

Apoi, cum ajunse la vila „Elseneur”, exact la zece dimineața, așa cum anunțase. Îl urcară pe scări bucătăreasa, Irving și cârciumarul care veni să dea o mână de ajutor. Cârciumarul mai ales era extraordinar de uimit că d-na Tils îl acceptase în pensiune.

— E adevărat că n-o cunoști dinainte? căuta el să descoase pe Emanuel, pe șoptite.

— E adevărat! E adevărat! răspunse iritat Emanuel. Știu eu ce-i adevărat și ce nu în toată chestia asta?

Acum aștepta masa de seară. Se întunecase de-a binelea. Marea ajunsese în flux până la picioarele falezei și izbea în dig cu bubuituri surde și regulate. Stătuse toată ziua singur în salonul vast și gol. Auzea la etaj din când în când ca o ruculadă silabele răgușite ale papagalului și de afară lătrături rare de câine.

Unde era sanatoriul? Și Solange? În tăcerea bine aerisită din salon nici o imagine nu se putea închega până la o consistență mai grea.

Bucătăreasa aduse o lampă aprinsă și o puse pe masă. în jurul abatjurului, roata de lumină stabili pe plușul întins o arenă minusculă de circ, în interiorul căreia florile clorate ale catifelei executau stranii acrobații imobile…

În zilele calde, Emanuel se odihnea pe terasa din fața salonului, întinderile oceanului străluceau în paiete de diamante ca o fantastică rochie de bal, înspumată de dantele. Claritatea apei devenea o gelatinoasă aureolă și împânzea ochii. Imense pete de lumină se topeau în aer lăsând în urma lor un contur verde și imaterial. Valurile atunci deveneau în depărtare întunecate ca albastrul de cobalt…

Stătea adesea de vorbă cu d-na Tils. Ea îi povestea despre bărbatul ei cu care venise la Berck, bolnav și el de Morbul lui Pott și care murise acum opt ani, chiar acolo în vila „Elseneur”. Și lui îi plăcea solitudinea dunelor, și el trecuse într-o zi cu trăsura pe acolo și se oprise fermecat în fața vilei, nemaivrând să locuiască altundeva decât acolo. Cumpărase vila cu un preț de nimic de la municipalitate. Și el avusese odaia lui, în salonul dinspre mare.

— Iată de ce te-am primit la mine, spuse ea. Când te-am văzut atât de trist că nu poți sta pe aici, mi-am reamintit de melancolia bărbatului meu și de nespusa lui sete de singurătate, în amintirea lui te-am acceptat… în amintirea lui și pentru că, în vila asta în care el s-a pierdut…, vreau ca un om tânăr să se vindece…

Vorbea cu simplicitate și cu un accent de mare devoțiune. Era o prietenie spontană și naivă pentru Emanuel, asemănătoare dragostei ce o purta câinelui, fiului ei și papagalului, cu aceleași expresii și același ton în voce pentru toți.

Zilele treceau însorite și calme. Solange… unde putea fi Solange? Se împlinea aproape o lună de când se mutase la vilă și n-avea nici o veste despre dânsa. În aerul desuet al vechii clădiri, în transparența vieții pe care o ducea acum, nu se mai închega nici o umbră din acelea care odinioară îl parcurgeau tăcute. Zăcea în soare, răspândit, iluminat și limpede, clar ca o apă prin care nici o imagine nu putea trece lăsând urme. Își dădea acum seama cât de profundă și cât de fragilă fusese dragostea lor.

Și cât de fragilă fusese însăși viața lui până atunci, cât de inconsistentă era toată realitatea zilelor care treceau prin el ca un râu liniștit, a cărui scurgere o simțea bine printr-însul când rămânea inert, cu ochii închiși. Într-o zi scrise d-rului Ceriez întrebându-l când și unde poate să vie pentru a fi examinat. Primi un răspuns scurt:

„Prietene dispărut,

Vino când vrei la clinica sanatoriului și cel mai bine, mâine la zece dimineață. Mă întreb cum de ai descoperit vila „Elseneur”. Omagii d-nei Tils.

Dr. Ceriez”

Emanuel rămase surprins. De unde cunoștea doctorul pe d-na Tils? O întrebă.

— Era unul din cei mai buni prieteni ai soțului meu. Venea adesea pe la noi, răspunse dânsa. Cunoștea bine locurile astea și ar fi locuit desigur pe aici dacă n-ar fi fost doctor. Suferă și el de incantația pustietății…

Emanuel trimise a doua zi dimineața pe Irving în oraș să-i aducă o trăsură de bolnav. Se aduse trăsura în ușa cârciumei. Până acolo Emanuel fu transportat peste dune, întins pe cadru. Clinica în dimineața aceea era pustie. Intră de-a dreptul în sală, îndată ce sosi. Consultația nu dură decât câteva minute. Doctorul Ceriez privi atent locul abcesului, introduse mâna sub ghips și pipăi vertebrele.

— Cred că o să-ți scot corsetul, spuse el, și peste o lună sau două, vei putea începe, poate, a merge pe picioare.

— Îmi scoateți ghipsul? întrebă amețit de bucurie Emanuel. Adevărat? De când îl avea pe corp se obișnuise într-atât cu dânsul, încât nici nu se mai gândea că ar putea fi scos cândva. Socotise mizeria asta ca o funcție organică în plus, insuportabilă, însă definitivă. A simți corpul din nou liber i se părea ceva neobișnuit, un eveniment de început de viată, o nouă apariție pe lume.

— E adevărat, dar? murmură el zăpăcit.

— Da… Sâmbătă dimineața îl scoatem.

Și doctorul îi strânse mâna, părăsind încăperea superb, înalt, magnific, cu coafura lui leonină, ca un uriaș binefăcător, ce răspândește în jurul lui miracole. Emanuel așteptă câteva minute pe coridor să vie brancardierul pentru a-l pune în trăsură.

— Te-am prins! exclamă cineva venind pe la spate și acoperindu-i ochii cu mâinile.

Emanuel avu o clipă de spaimă. Crezu că e Solange, dar mâinile miroseau puternic a tutun. Era Ernest.

— Unde ai evadat? Când și cum ai plecat? Știi, dispariția ta a stârnit senzație în sanatoriu!

Ernest îl pipăia pe piept, pe mâini, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă că îl regăsise.

— Pot spune că te-am căutat în toate sanatoriile din oraș… am cercetat clinică cu clinică… pensiune cu pensiune… am fost și la poliție… Unde erai? Unde te-ai ascuns?

Emanuel păstra un mic aer enigmatic. Era o dimineață nespus de plăcută, doctorul îi anunțase scoaterea ghipsului, Ernest era intrigat de dispariția lui…

— Și știi cine m-a împins să fac toate cercetările astea? continuă el. Știi cine a fost persoana cea mai intrigată din sanatoriu?

— Cine?

— Ghicește!…

Emanuel tăcu și se gândi.

— Să-ți spun eu… Isa! exclamă Ernest… Fierbea de curiozitate!…

Emanuel constată într-adevăr că dimineața devenea tot mai agreabilă. Celina tocmai atunci trecu și ea pe coridor.

— Ce văd, exclamă dânsa rămânând împietrită, cu mâinile pe piept, în poziția ei de cărăbuș cu elitrele strânse. Chiar d-l Emanuel? De unde ați răsărit? Mă duc repede ca să-i anunț domnișoarei Isa vestea! Dar o să-i spun așa… pe departe pentru ca să nu fie surprinsă deodată. De câtva timp e suferindă… are mereu febră…

— Aș putea s-o văd? întrebă Emanuel.

— Iată, mă duc să întreb, încă nu se trezise când am plecat în oraș…

Celina se întoarse peste câteva minute.

— Vă așteaptă împreună cu domnul Ernest.

Isa părea într-adevăr obosită, o ușoară somnolență ii acoperea ochii.

— Unde te-ai ascuns? Unde ai fugit? întrebă ea pe Emanuel.

În odaie plutea un miros vag de dezinfectante și materii purulente. Era un miros iute de legume putrede, care izbea vara în odăile bolnavilor cu abcese; parfumul pe care îl pulverizase Celina cu câteva minute mai înainte nu reușea să-l acopere complet. Isa ținea în mână un album.

– Mă uitam la niște fotografii vechi… Iată, aici sunt eu…

Întinse albumul la pagina deschisă. O fotografie aproape complet ștearsă reprezenta o fetiță de vreo doi ani într-un parc cu statui și copaci ninși de zăpadă. Avea o față atât de mică și ochi atât de mici încât părea o păpușă.

— Mă întreb ce gândeam oare în momentul fotografiei, spuse Isa. Ce fel de uimire prezenta pentru mine lumea în acea clipă?…

Și cu un ton mai trist:

— Ah! clipa acea pură și naivă fixată pe fotografie!… Ce groaznică înșelăciune!… Câtă amărăciune i-a urmat de atunci…

Ernest privi și el îndelung fotografia. Celina deschise fereastra; grădina era plină de bolnavi și de vilegiaturiști. Emanuel aruncă o privire înspăimântată spre toate aceste grupuri zgomotoase. Cât de adăpostit de ele se simțea acum! Un gramofon începu să ronțăie, metalic, partea lui de zgomot. Dar nu era numai atât… pe câteva mese se înșirau vreo zece gramofoane de voiaj. Câțiva tineri și fete schimbau acele și puneau plăci la fiecare; găsiseră ceva nou.

— Au inventat de vreo două zile un joc stupid, spuse Isa. Pun gramofoanele la rând și le dau drumul la comandă; în același timp… zece gramofoane… cu zece plăci diferite…

Într-adevăr o formidabilă cacofonie de sunete și urlete izbucni deodată din acele zece aparate puse în funcțiune…

— Și ce spune directorul? Bolnavii? țipă Emanuel ca să se facă auzit.

— Bolnavii își pun vată în urechi, cât privește pe director, el nu spune nimic ca să nu-și piardă clienții.

Era o revărsare sălbatică de tonuri, o învălmășeală de muzici, ca izbucnirea unui cataclism aerian pe care întreaga atmosferă l-ar fi clocit timp îndelungat și acum l-ar fi expulzat dintr-o dată cu urlete, țipete și pocnete asurzitoare.

— Închide! Închide fereastra! țipă Isa îngrozită.

— Pentru ce nu pleci la alt sanatoriu? întrebă Emanuel.

— În toate părțile e la fel, spuse Ernest. Se știe că vara orașul aparține celor vii…

Celina aduse pentru toți trei cafeaua. Vorbiră despre bolnavii din sanatoriu.

— Și Tonio? întrebă Emanuel care nu-l mai văzuse de mult. Ernest avea vești recente despre el.

— Vă pot da ultimele știri… a fost pe aici un frate de-al lui ca să ridice un geamantan cu niște cărți, pe care le lăsase la sanatoriu… Mi-a povestit lucruri senzaționale despre dânsul, absolut senzaționale…

— Ce anume? Spune repede, insistă Isa nerăbdătoare

— Știți că îndată după plecarea d-nei Wandeska, a plecat și el la Paris, la fratele lui… încă de la Berck luase obiceiul băutului… la Paris însă se tăvălea din bar în bar. În zadar a încercat fratele lui să-l cumințească, în zadar au fost toate sfaturile, toate amenințările… într-o seară i s-a întâmplat ceva extraordinar… Fratele lui mi-a povestit aventura râzând, însă pe mine m-a înfiorat… Sărmanul Tonio!

Câteva secunde rămase tăcut.

— Așadar într-o seară după ce a băut cât a încăput într-însul (și poate chiar mai mult), a umblat aiurit pe străzi câtva timp, apoi s-a culcat pe o bancă lângă o stație de metro. Deodată fu apucat de o criză de ficat – la alcoolici este lucru obișnuit – și începu să urle de durere, horcăind și, beat cum era, tăvălindu-se pe jos. Era două noaptea. Un polițist care trecea pe acolo, văzând un om zvârcolindu-se pe asfalt, încercă să-l interogheze, dar nu fu chip să înțeleagă o vorbă din ce bolborosea el. Desigur, se vedea bine că omul se îmbătase, dar urletele de durere semănau mai degrabă cu ale unui rănit… Polițistul chemă în ajutor pe alți doi oameni și Tonio fu transportat la o clinică din apropiere.

Îl băgară repede într-o cameră liberă și portarul de noapte se duse să caute pe internul de serviciu, în acest timp criza se potoli puțin, durerile dispăruseră probabil, în fine nu se știe bine ce s-a petrecut, dar când Tonio deschise ochii și se trezi în încăperea aceea necunoscută, fu cuprins de o furie oarbă. Se ridică din pat, începu să arunce toate lucrurile din odaie, saltelele, pernele pe jos, izbi scaunele, apoi găsi în sertarul unei mese o foarfecă de pansamente, uitată cine știe cum acolo, o apucă și ieși cu ea amenințător pe coridor, gata s-o înfigă în primul om întâlnit. Spumega de furie; alcoolul fierbea într-însul rău de tot…

Găsi o ușă întredeschisă unde o geană slabă de lumină pătrundea pe coridor… Și atunci se întâmplă ceva neașteptat, terifiant și ridicul, dând aventurii cel mai grotesc sfârșit… Tonio împinse ușa și se găsi într-o odaie absolut goală. Zări pe perete o fotografie de femeie, o smulse și o tăie în bucăți cu foarfecă. Odaia aparținea unei îngrijitoare, care avea în pază un bolnav foarte grav… Ușa de alături era deschisă și se auzeau horcăiturile muribundului, îngrijitoarea plecase pentru câteva momente și trebuia să revină. Tonio, cu foarfecă ridicată amenințător… teribil… intră în odaia muribundului și se găsi brusc față în față cu un bătrân slab, ridicat în perne, având o față hidoasă cu un ochi scurs… Stătea în pat, în capul oaselor, înșirând mătănii și murmurând litanii cu o voce întreruptă de horcăituri… Ochiul cel bun își păstrase toatăvigoarea și acuitatea lui. Era o privire globuloasă și rece, care îl țintui pe Tonio în prag.

— Vreau să omor un om… bolborosi el vag și scăpă foarfecă din mână. Bătrânelul rămase uimit, puse calm mătăniile deoparte și foarte liniștit făcu cu mâna:

— Apropie-te, tinere… foarte… amuzant… foarte amuzant…

Sărmanul bolnav se plictisea îngrozitor în lungile lui nopți de insomnie și acum când, în fine, se petrecea ceva interesant în odaia lui, voia să vadă fenomenul mai de aproape.

— Vino, tinere… nu-ți fie… frică…

Tonio, zdrobit de paroxismul crizei care acum trecuse, căzu obosit pe un scaun lângă pat. îngrijitoarea bolnavului, care în acel moment intrase după el în odaie și asistase de câteva secunde la toată întâmplarea, se duse să caute pe cineva în ajutor, ca să-l scoată pe Tonio de acolo.

Când veni înapoi, găsi o scenă care ar fi fost poate foarte impresionantă, dacă în același timp n-ar fi fost și grotească… bătrânelul chior, în pat, înșira mătănii și spunea cu voce tare Ave Măria, în timp ce Tonio, fiorosul asasin de adineaori, cuminte lângă el, blând, potolit, cu glas stins de școlar ascultător, repeta și el rugăciunea sub privirea hipnotică și înghețată a ochiului unic și fix… Iată ce mi-a spus fratele lui…

Ernest tăcu.

Cu toții rămaseră liniștiți, impresionați de povestire. Emanuel se uită la ceas. Era timpul să plece.

— Voi trece poate pe aici sâmbătă, spuse el Isei. Vin la clinică să-mi „dezbrac” ghipsul, adăugă el vesel.

Era cu deosebire bine dispus. Brancardierul împinse căruțul… Emanuel se lăsa dus, complet satisfăcut de dimineața aceea, exaltat de gândul că în curând va fi eliberat de corset.

Se gândea la aceasta și la alte multe lucruri agreabile, când deodată, ajuns în fundul curții, unde se găsea trăsura, uluit holbă ochii mari… Era însă imposibil să fugă…

În trăsură pe scăunaș, cu un ziar în mână, foarte calmă, îl aștepta Solange…

Emanuel încercă și el să fie calm.

— Te-am văzut intrând în clinică, spuse dânsa. lartă-mă că te-am așteptat până acum. Dacă te supăr…

Într-adevăr o găsise pe scăunaș liniștită și absorbită de cetirea ziarului la venirea lui, dar tremurul vocii și respirația precipitată care se întețea sub bluză (aproape că se vedeau bătăile inimii), trădau toată emoția înăbușită. Emanuel nu avea curajul impolitețelor, în plină zi, săvârșite cu ochii deschiși. In timp ce brancardierul îl încărca în trăsură, o rugă să vină cu dânsul:

— Trebuie să-și vorbesc, să-ti explic, spuse el. Îndată ce fură singuri, constată cu surprindere că nu avea nimic să-i spuie. Ce anume să-i explice?

Exista undeva în dune o vilă „Elseneur”. Se simțea bine acolo. Era singur. Stătea ore întregi în soare pe terasă; regăsise tăcerea… Ce legătură aveau toate astea cu Solange? Se tortura să găsească un cuvânt destul de clar și de potrivit, în zadar își frământa mintea, nu venea nimic, absolut nimic…

Își propuse să tacă până ce va număra o sută. Solange, lângă dânsul, rămase și ea mută, cu privirile puțin aiurite, cu gura strânsă, așa cum se încrusta în tăcere când o frământa intens un gând interior. Încet, la pas, calul îi plimba pe străzile unui oraș amuțit și el. Copitele băteau tăcerea mărunțind-o clar și parcă exasperând-o. Toată imposibilitatea de a vorbi se ritma în loviturile acestea uniforme, pe caldarâm.

Ce să-i spun? se neliniștea Emanuel și se simțea brusc solidar cu casele din jurul lui, cu obloanele lor trase, cu impasibilitatea copacilor și perfecta nedumerire a atâtor locuri care, ele, n-aveau nevoie ca să dea nici o explicație, nimănui.

„Va exista în fine un moment, mai târziu, când Solange nu va mai fi lângă mine. Voi întinde mâna, de pildă, și scăunașul va fi gol, iar eu din nou singur… E vorba acum de a suporta o anumită tăcerea, gândea Emanuel și tâmplele îi zvâcneau acumulând în plus toată enervarea și vibrația intensă a încleștării.

— Și unde stai? întrebă în fine Solange.

Ah! vorbise cineva? Emanuel tresări, în trăsura aceea, în plimbarea pe străzi dosnice, în ritmul copitelor de asfalt, părea că dizolvase pentru totdeauna posibilitatea de a pronunța un cuvânt.

Explodă într-o lungă descriere a vilei „Elseneur”. îi spuse cât de bine se simte acolo, îi descrise bucătăreasa, pe d-na Tils, cârciumarul… îi povesti cum ajunsese acolo… Toată constrângerea lui de odinioară nu așteptase parcă decât un singur cuvânt, pentru a se răspândi în flecăreala asta. Blocul compact al tăcerii nu căpătase decât o singură fisură, dar pentru a se scurge pe acolo in întregime.

Era în fond aceeași nerăbdare cu iritația de a vorbi, conținând aceeași prezență ca și constrângerea de a tăcea.

Solange apucă hățurile pentru a opri calul. Se depărtaseră prea mult de oraș în drum spre dune, și ea vroia să se întoarcă. Un cerșetor traversă drumul. Solange îl opri pentru a-i da câțiva bani. Acum observa Emanuel cât era de transfigurată. Umbla cu mâinile în poșetă, privind totuși mereu în vid ca o oarbă ce cotrobăiește prin lucruri, în timp ce lumina ochilor rămâne atonă și diluată în gol.

Emanuel scoase și el portofelul, în momentul când îl deschise căzu din el o hârtie mică, păturită cu îngrijire. Solange reveni din adânca ei destrămare și rămase eu privirile fixate pe bucățica de hârtie.

— Un bilețel de dragoste? întrebă ea.

În fine, Emanuel își dădu seama ce violente otrăvuri filtrase până atunci tăcerea ei. Solange oare pronunțase aceste cuvinte? într-o clipă apăru semnul disperării interioare și pe obrazul palid, ca niște stigmate de durere, se iviră două pete de violentă roșeață.

— Ce ai, Solange…

Ea tăcu câteva secunde, apoi aspiră mult aer și vorbi încet, ca un îndepărtat ecou al unui tumult ascuns.

— Mi-e sufletul înghețat, Emanuel… a înghețat ceva în mine… mi-e rece… mi-e rece aici înăuntru, și arătă cu mâna pieptul. Ce e cu biletul acela?

Emanuel ezită.

— lartă-mă, dar nu pot să-și spun. Apoi cu un gest rapid îl puse înapoi în portofel. Îi părea îngrozitor de rău că nu i-l putea arăta. Era bucățica de os de la Quitonce. De când îi dăduse infirmul pachețelul în ziua aceea după operație și până acum nu-l atinsese deloc; ar fi avut o groază imensă să-l deschidă.

— Îmi este imposibil să ți-l arăt, dar îți pot spune ce conține… Solange scoborâse din trăsură:

— Îți mulțumesc… nu mai am nevoie să știu… întinse mâna, o mână moale și puțin umedă pe care Emanuel o ținu câteva secunde într-a lui ca pe un mic animal mort, cald încă.

— Adio, Emanuel…

— Pentru ce adio? întrebă el surprins. Și brusc neliniștit:

— Aș vrea să ne mai vedem… să rămânem prieteni…

Ea îl privi ca și cum n-ar fi înțeles că e acolo:

— Adio, îți spun adio…

Și plecă cu o întorsătură aspră, în momentul exact când lacrimile izbucniră în ochi.

Ziua următoare era aniversarea morții defunctului d-l Tils. Încă de dimineață începură la vila „Elseneur” pregătirile pentr pelerinajul la cimitir. Emanuel nu dormise bine în noaptea aceea. Avusese coșmaruri teribile și amintirea viselor mai persista ca o umbră în limpeziciunea dimineții. Toată vila era impregnată de mirosul greu de crini și de narciși, aduși încă din ajun. Era o zi de rituri precise, în care nu se mânca decât frugal; d-n Tils zăcea deplorată pe pat, sus în odaia ei, udând batiste întregi de lacrimi; bucătăreasa se îmbrăca în negru cu o tocă pe cap și așa își făcea prin casă toată treaba, scuturând praful și servind ceaiul cu pălărioara ridiculă în vârfi coafurei, iar Irving punea botniță câinelui ca să nu latre. Mirosea funebru dulceag în aer de la mulțimea florilor strânse în buchete.

Când veni ora zece toată lumea se pregăti de plecare. Se ivi o dificultate: cimitirul era departe, ei nu se întorceau decât după-amiază târziu. Cu cine avea să rămâie Emanuel? Bucătăreasa, în ruptul capului n-ar fi renunțat la ceremonie, în zadar o rugă Emanuel să-și amâne pelerinajul pe a doua zi, pentru că și atunci desigur buchetul ei va fi tot atât de valabil pe mormânt.

— Este azi aniversarea „domnului” și spuneți să mă duc acolo mâine ? Ce rost are asta? Ce rost pot avea florile mele într-o zi oarecare a anulu ?

Era ca și cum spiritul invizibil al răposatului ar fi dat tuturor întâlnire pe mormântul lui în ziua precisă a aniversarii lui, în altă zi buchetele deveneau de prisos, pentru că spiritul nu se afla acolo.

— Ținea atât de mult la mine „domnul”, izbucni femeia în plâns.

— Ei bine, voi rămânea singur, spuse Emanuel. în definitiv n-am nevo de nimic și cred că nu va lua foc casa tocmai azi…

Îi pregătiră un săculeț cu mâncare pentru dejun, lângă dânsul pe măsuță și îl așezară cu căruțul în fundul salonului ca să nu-l ardă soarele. Traseră perdelele și Emanuel rămase în odaia răcoroasă, în solitudinea desăvârșită a vilei…

Pentru întâia oară se găsea singur în toată clădirea. Când îi văzu pe toți dispărând în dosul dunelor, fu cuprins de o vagă neliniște.

Ușa dinspre terasă rămase deschisă și o adiere slabă de aer cald vene din amiaza fierbinte de afară, mișcând încetișor perdelele. Ar fi fost poate mai bine ca ușa să fie închisă, în altă zi, când putea suna să cheme p cineva, cu siguranță că n-ar fi observat mișcarea aceasta. Acum însă, tocmai fiindcă nu se putea mișca de pe căruț, ca să închidă ușa, agitația inutilă și monotonă a vălurilor de catifea în marginea odăii, îl agasa cumplit.

Încercă cu brațele căzute să atingă roțile căruțului pentru a se îndrepta spre ușă, dar nu izbuti decât să se irite mai mult și să se încălzească până la nădușeală. Ziua se condensase într-o căldură apăsătoare și irespirabilă. Se auzea sub terasă foșnetul molcom al mării ca o respirație gâfâindă și insuficientă. Toate lucrurile se petreceau scăzut și înăbușit. Emanuel sub ghips zăcea într-o arzătoare și acidă umezeală de transpirație.

Deodată pe una din dunele dinspre cârciumă apăru factorul poștal. Ah! foarte bine! gândi Emanuel. îl voi ruga să închidă ușa…

De obicei factorul ocolea vila și dădea scrisorile la bucătărie pentru d-na Tils. Emanuel nu primea mai niciodată nimic. De data asta factorul se îndreptă direct spre terasă.

— Vă aduc o scrisoare, spuse el, intrând roșu la față, leoarcă de sudoare.

— Pentru mine? întrebă surprins Emanuel.

Era un plic mare, cu chenar de doliu cu adresa scrisă la mașină. Factorul se grăbi să plece pentru a face mai repede un popas la cârciumă.

— Închide te rog ușa, strigă Emanuel în urma lui.

Când se găsi în fine singur, rupse scrisoarea și rămase uluit de surpriză. Ar fi vrut acum să țipe și să cheme înapoi pe factor, dar era prea târziu. Dunele stăteau pustii, în soare și oricât de puternic ar fi strigat, tot nu l-ar fi auzit nimeni. Se închisese în mod stupid în salon ca într-o capcană. Ar fi trebuit să aibă prudența de a deschide plicul în prezența factorului… Acum, era prea târziu, învârtea în mână hârtia cu conținutul amar și crispat, în marginea ei se înșirau câteva desene macabre, un craniu cu două oase, un schelet, și la mijloc doar un rând:

„Când vei citi aceste cuvinte… Adio! Solange”

Emanuel simți că toate forțele din el se scurg și îl lasă epuizat. Căldura de afară deveni teribil de uscată. În gură nu mai avea pic de salivă. Emoția îl apăsa ca un nod în gât. Ar fi vrut ca sensul scrisorii pe care o sucea și o răsucea în mână să nu fie atât de limpede, îl iritau mai ales desenele prost făcute și schițate desigur în grabă. Ah! pentru asta Solange se despărțise de el cu un aer atât de trist în ziua precedentă.

Acum înțelegea totul.

Unde se găsea oare dânsa în acest moment? Zăcea moartă pe pat în odaia ei de la pensiune, ori mai horcăia în valuri grozave, cu ochii peste cap, înconjurată de toată adunătura de portărese și oameni curioși ce acompaniază faptele diverse?

Poate că mai era timp de a o salva. O clipă în astfel de cazuri cântărea o importanță extremă, îi veni în minte să se târască pe burtă până la cârciumă peste dune ca să trimeată pe cineva în oraș, dar ghipsul îl țintuia pe căruț ca o gheară care l-ar fi strâns puternic, fără posibilitate de scăpare. Își spuse de câteva ori, dându-și slabe încurajări, că biletul nu era chiar atât de amenințător și sinistru, dar când îl reluă de pe masă și îl examina din nou, descoperea în el încă mai multă disperare și demență.

În zadar încerca să închidă ochii și să aștepte… nimeni nu poate măsura trecerea timpului cu propriul său puls. În jur lucrurile zăceau în disoluție și zăpușeală. Toată zbaterea lui se topea moale în abandonul zilei vaste și inconsistente. Simțea bine că atenția încordată cu care țintea cel mai mic zgomot din dune se pierdea inutilă in aerul vaporizat de căldură. Era o senzație ciudată, ca dezlănțuirea în vis-a unor forțe puternice ce se desăvârșeau în propria lor moliciune. Peisajul devenise pustiu până la dezolare, în timp ce nerăbdarea se închircea tot mai mult într-însul, ca nucleul unic al acestei zile exasperante.

Rămase așa halucinat, privind cu ochii mari deschiși, prin geamul ușii, linia subțire a extremității azurii ce limita nisipul, până ce conturul dunelor se frângea ca sticla în pete luminoase ce-l înțepau în ochi.

„E imposibil ca să se întâmple un lucru pe care îl aștepți cu prea multă nerăbdare, își spuse el. Intensitatea așteptării îl gonește ca un vârtej de ape care aruncă în afară toate obiectele ce cad în rotația lui… Până ce nu mă voi calma, nu se vor întoarce…”

Și încerca în zadar să se liniștească.

„În cuprinsul aceleiași zile, gândi el, zace și nerăbdarea mea și întâmplarea cu Solange. Ce face ea oare acum? E moartă? E vie?”

Poate că plânsul i-ar fi făcut bine, dar ar fi fost și el o acțiune prea exactă în mijlocul placidității moleșitoare a lucrurilor din jur…

Când, peste un ceas, se întoarseră în sfârșit cu toții de la cimitir, Emanuel nu mai avu decât slabe puteri, pentru a-l ruga pe Irving să alerge cu bicicleta în oraș:

— în caz că odaia ei este închisă, să fie deschisă cu forța, spuse Emanuel cu glas moale. Să se caute… să se cerceteze pretutindeni, este vorba de ceva foarte grav. Și dacă o găsești pe doamna Solange, dă-i acest bilet…

Așternu în grabă câteva rânduri pe care nici el nu le înțelegea prea bine…

În fiecare seară, înainte de culcare, d-na Tils venea în odaia lui Emanuel să stea puțin cu el de vorbă și să-i dorească „noapte bună”. În seara aceea însă, prea obosită după pelerinajul de la cimitir, își ceru scuze că nu poate scoborî din odaia ei. Emanuel era și el frânt de emoțiile de peste zi. Irving îi adusese răspuns din oraș că doamna căreia i se adresa biletul plecase de la pensiune de la amiază și nu revenise până la ora aceea… Mai era lumină încă afară când toată lumea se culcă în vila „Elseneur”, după ziua aceea plină de osteneli și peripeții.

Emanuel ceru să fie trase și perdelele grele de catifea peste ferestre pentru a fi mai întuneric în odaie, dar lumina venea dinspre terasă și mult timp se chinui în perne, neputând să ațipească. Claritatea albastră a serii de vară zumzăia dincoace de pleoapele închise. Adormi într-un sfârșit, într-un somn greu, fără vise. Îl cuprinse o transpirație abundentă și se trezi după un ceas de somn într-un lac de umezeală. Aprinse lampa, se uită la ceas, era ora zece. Afară se întunecase și în toată vila domnea o profundă tăcere. Încercă să citească dar nu izbuti, era prea multă liniște și cuvintele se detașau din carte atât de netede și de rotunde, încât nu mai aveau nici un înțeles.

Deodată auzi pași pe ciment, în curte. Irving închisese câinele ca să nu latre. Se auzea bine cum cineva umblă și încearcă fereastra, apoi ușa. În momentul când vru să cheme pe cineva, se auzi soneria de la intrare zbârnâind strident.

— Cine e? țipă Emanuel.

De afară nu veni nici un răspuns. Soneria zbârnâi mâi îndelung, mai insistent. Acum bucătăreasa se trezise și venea în papuci cu pași târșâiți pe coridor.

— Aici e vila „Elseneur”? întrebă de afară o voce în care Emanuel nu descoperi nici un accent cunoscut.

Bucătăreasa întredeschise ușa și schimbă câteva șoapte cu persoana care sunase, apoi veni la odaia lui Emanuel și bătu încetișor.

— Ce este? întrebă el surprins.

— A venit cineva să vă vadă… Spune că trebuie numaidecât să vă vorbească. Bucătăreasa intră în odaie. E o domnișoară… care… o fată…dar mi se pare că e cam așa… și făcu un gest arătând spre frunte… spune că ați chemat-o.

Emanuel abia acum își aminti de Solange.

— Bine, spune să intre…

Aduse lampa mai înspre mijlocul mesei și ridică flacăra; odaia se lumină brusc ca un om care ridică sprâncenile în așteptarea unei surprize. În prag apăru Solange.

Era într-adevăr dânsa, dar femeia de serviciu avusese dreptate să se îndoiască dacă e în toate mințile. Tot obrazul îi era murdărit de noroi și de apă, rochia îi atârna în zdrențe și părul despletit se umpluse de nisip. În ce gunoaie se tăvălise pentru a ajunge la aspectul acesta de cerșetoare nebună? Emanuel avu o strângere de inimă mai penibilă decât la primirea scrisorii.

Și nu era numai atât.

Abia când intră în odaie, el zări în mâinile ei obiectele hidoase pe care le aducea cu dânsa, culese desigur de pe vreun maidan părăsit, într-o mână ținea o gheată veche, ruptă și putredă, iar în cealaltă o pasăre

moartă, cu gâtul în jos, fără pene, oribilă.

Emanuel rămase îngrozit. Solange cu gura întredeschisă (i se scurgea în colțul buzelor un fir de salivă) rămase și ea împietrită cu privirile moi, teribil de cețoase și de șterse. Ce este? Ce s-a întâmplat? Emanuel ar fi vrut să țipe destul de tare pentru ca s-o trezească, s-o apuce de mână și s-o zgâlțâie puternic ca s-o readucă în realitate.

— Ți-am adus asta… spuse ea, și puse pe masă pasărea moartă și gheata. Colorile din obraz îi dispăruseră cu totul, avea o paloare cenușie și nedefinită ca a pietrelor, ca a nisipului…

— Te rog, stai jos, spuse Emanuel.

Solange căzu într-un fotoliu mușcându-și încet buzele și aspirând din când în când saliva de pe margine. Stătea în plină lumină, înlemnită, privind fix abat-jour-ul lămpii, fără să clipească ori să fie jenată de flacără, ca și cum ochii ei ar fi căpătat indiferența întregului trup, devenind două simple bucăți de sticlă încrustate în obrazul de piatră.

— M-ai chemat… am venit, spuse ea într-un sfârșit.

Emanuel își schiță un mic plan de atac plin de convingeri. „Va trebui să vorbesc cât mai rar și cât mai limpede ca să mă priceapă… E complet zăpăcită… amețită de disperare…”

— Te înțeleg foarte bine, spuse el tare, cu un accent de vădită compasiune în voce. Te înțeleg și totuși lucrurile nu puteau fi altfel. Știu cât de dureroasă a fost despărțirea noastră…

Și minți calm:

— De altfel pentru tine ca și pentru mine… și eu sufăr, adânc în carnea, în sângele meu… erai doar o parte din mine însumi.

În odaie țâșni lumina unui fulger, norii se îndesau afară într-un cer negru de smoală, un tunet se rostogoli ca o bruscă și imensă destindere a aerului înăbușit. Căldura se făcu încă și mai grea; broboane mari de sudoare acopereau fruntea lui Emanuel; lumina circulară a abat-jour-ului închidea odaia într-un spațiu ermetic și irespirabil ca într-un clopot de sticlă sub apă.

— Pentru mine despărțirea a fost tot atât de grea… tot atât de insuportabilă, continuă el. Dar n-am vrut ca dragostea noastră să devie un obicei, înțelegi? Am căutat s-o salvez de la un înec sigur în banalitate. Să rămâie unic ceea ce a fost atât de pur și de extraordinar…

— Atât de pur și de extraordinar, repetă Solange cuvintele în neștire, își trecu mâna peste ochi ca pentru a goni o imagine obsedantă, poate o amintire.

— Și apoi, spuse Emanuel, n-am vrut decât să întrerup această iubire a noastră și nicidecum s-o sfârșesc… Să creez în ea o pauză… o tăcere… în care să se precizeze și să devie mai puternică…

Tot ce spunea îi suna în cap ca o reacție searbădă pronunțată de o gură străină. Se asculta vorbind, aproape cu complezență. Cuvintele păreau ele însele atrofiate de căldură. Unde se petreceau toate acestea? Cu siguranță că noaptea căzuse cu tot conținutul ei hidos și sufocant în apa unei oglinzi deformante și se desfășura acum în aerul fragil și nesigur de dincolo de sticlă…

Solange își frământa mâinile, răsucindu-și degetele. Deodată recunoscu pe masă scrisoarea trimisă de dimineață. Emanuel îi urmări privirea, apoi apucă subit hârtia și cu un gest superb o desfăcu și o rupse în bucăți.

— Ce înseamnă amenințările astea? spuse el cu o bruscă violență, aruncând bucățile în scrumieră, ca și cum i le-ar fi aruncat Solangei în față.

Asta isprăvi s-o doboare. Era poate cea mai atroce și mai brutală dezamăgire din ziua aceea. Cu profundă umilință privi hârtiile din scrumieră și fața ei căpătă un aer încă mai supus și mai docil de animal bătut.

— Îți repet că despărțirea noastră nu este decât provizorie, reluă Emanuel. Și chiar de ar fi definitivă… se răzgândi el. Oare n-am scos din dragostea noastră tot ce putea fi mai pasionant?… Tot ce a fost unic și inimitabil?

— Da, tot… tot… repetă Solange și se vedea bine că nu știe ce spune. Apoi cu ochii aproape închiși:

—Auzi?… Marea… Marea… foșnește mereu… și duse moale mâna la frunte.

În noapte, afară, fulgerele se întețeau și furtuna devenea tot mai apăsătoare, ca o luptă grozavă între forțele norilor gata să plesnească și zăpușeala amorfă și anihilantă ce îi ținea în loc. Câteva picături grele răpăiră iute pe acoperiș, dar vântul izbucni mai vijelios și îndepărtă din nou ploaia. Era foarte târziu.

Bucătăreasa asculta poate la ușă. Emanuel fu cuprins de nerăbdare.

— Tot zbuciumul ăsta… Toată agitația asta, ai fi putut să mi le eviți, strigă el furios. Tu nu-ți dai seama că sunt… un om bolnav?… Un infirm?

Aceste cuvinte îl emoționară: osteneala, transpirația sub ghips, toată enervarea din seara aceea se destinseră subit. Izbucni în plâns. Da, Emanuel plângea cu lacrimi mari, sărate, pe care le sorbea pe colțul buzelor… își acoperi fața cu mâinile și se băgă sub plapomă. Era salvat: plângea, atâta tot, și nu mai vroia să știe de nimic din jurul lui. Solange putea să rămâie toată noaptea, ori să plece imediat. O auzi cum se ridică și vine spre gutiera lui. Apoi simți căderea unui corp greu peste dânsul, deasupra plapomei.

— lartă-mă… Emanuel… iartă-mă…

Solange hohotea cu suspine disperate. Ah! nu! la atâta nu mai putea să reziste! El să plângă sub plapomă și ea deasupra cu părul despletit, cu brațele desfăcute, într-o atitudine de pocăință, ca pe gravuri… ah! nu!

Îi venea acum sincer să râdă. Își șterse lacrimile și întrebă de sub cuverturi:

— Când pleci? O să te apuce ploaia…

— Chiar acum, răspunse Solange printre suspine. Emanuel scoase capul afară.

Solange, spălată de lacrimi, părea că își revine, își aranja puțin părul în fața oglinzii, apoi se îndreptă spre ușă.

— Iartă-mă, Emanuel… am uitat că ești un bolnav…

— Un infirm, completă Emanuel.

Zări obiectele de pe masă și vru să le ia cu dânsa.

— Te rog, lasă-le aci! spuse Emanuel cu ferocitate.

„Este mai bine să știe că au rămas în urma ei semne vizibile de demență, gândi el; mâine în plină zi asta o s-o chinuie puțin…”

Solange părăsi odaia.

„În fine… în fine, singur…” exultă Emanuel. Își șterse cu un prosop fața și mâinile. Auzi pașii ei îndepărtându-se afară și apoi un tunet puternic și prelung, ca o descărcare de mitraliere. O clipă se gândi că fulgerul ar putea cădea pe Solange, dar gândul acesta în loc să-l întristeze îl învioră mai mult.

Cu vârful degetelor izbuti să atingă și să ia de pe un raft o sticlă cu alcool, își turnă din ea pe brațe, își frecă ceafa, fața, gâtul și mirosul tare îl ameți puțin; trase în plămâni aerul reîmprospătat până ce tăria alcoolului îl ustură în nas.

Epuizat de căldură, amețit puțin de vaporii de alcool, rămase inert în perne, cu capul în sus, frânt de osteneală și totuși cumplit de mulțumit. Stătu astfel mult timp, respirând încet și regulat, până ce auzi afară începutul ploii, ploaia bună și liniștitoare ca un duș calmant peste zăpușeala zilei și întâmplările ei teribile.Chiar în dimineața aceea Emanuel trebuia să se ducă la clinică pentru a „dezbrăca” ghipsul.

Ploaia spălase atmosfera și întâmplările de peste noapte; pe masă, în lumina proaspătă și rece a dimineții, gheata și pasărea adusă de Solange păreau nespus de inactuale și lipsite de importanță. Se spălă din abundență, lăsând să-i curgă șuvițe de apă sub ghips (altădată se ferea cât putea de acest lucru) pentru ca să se mai îmbete amar de clipoceala umedă în care zăcea, să se mai tortureze câteva clipe înainte de a părăsi corsetul.

Cu Solange totul se petrecuse în mod net și definitiv; acum parcă ghipsul mai rămânea pe el ca un ultim vestigiu al oribilei aventuri. „O dată cu el voi dezbrăca și toate amintirile mele despre dânsa”, își spuse el.

Îl însoțea în trăsură Irving și această prezență de adolescent împrospăta parcă și ea aerul. Înaintau pe străzi cu desăvârșire noi, într-o dimineață absolut nouă, sonoră și amplă ca o cupă de cristal.

Intră de-a dreptul în curtea clinicii, unde era așteptat, îl descărcară repede și-l duseră înăuntru. Doctorul Ceriez, voluminos, veni imediat, intrând în sală cu un râs ce prelungea o conversație din odaia alăturată. Se aplecă cu atenție peste burta lui și pipăi locul abcesului.

— Bine… e perfect, mormăi doctorul satisfăcut, îți scoatem azi ghipsul și peste o lună-două poate începi să umbli…

Apucă o foarfecă de pe masă, enormă ca o unealtă de grădinărie, cu vârfurile învelite în tifon pentru a nu-l înțepa, o introduse sub tunica albă și începu să taie din învelișul gros și dur.

Se înroși la față de intensitatea efortului. Infirmiera trăgea din răsputeri bucată cu bucată și le arunca întro căldare. Era pentru Emanuel ca și cum însăși ființa lui interioară și secretă își lepăda găoacea ermetică și apăsătoare. Carapacea pârâia din toate încheieturile și pânza uscată a ghipsului umplu odaia de praf alb, sufocant. Cu fiecare ruptură care cădea jos, creștea și exaltarea lui. într-un sfârșit, ultimul fragment de corset fu smuls și trupul rămase gol.

Dar nu mai era corpul lui de odinioară. O pătură îngrozitoare de jeg cenușiu și puturos îl acoperea peste tot cu un strat gros de scârboasă murdărie, care se lua de pe el în cruste mari și îl umplea de hidoșenie.

Infirmiera aduse o sticlă cu benzină. Emanuel închise ochii:

— Te rog să-mi dai înapoi corpul curat și intact așa cum ți l-am predat înainte de ghips, spuse el.

Eva se apucă de lucru frecând cu tampoane ude. Când deschise puțin ochii, Emanuel constată că un mic teritoriu de piele răsărise roz de sub murdărie. În copilărie, în zilele de ploaie, aștepta cu aceeași nerăbdare uscarea asfaltului de pe trotuare și apariția petelor clare… Încet fâșia de albeață și curăție se întinse pe piept, apoi pe coapse…

Emanuel își pipăia cu degetele pielea, în extaz. Vechea tactilitate se trezea ca o caligrafie de fluvii mici și precise ce alergau șerpuind pe dedesubt, îi venea să sară de pe gutieră și s-o ia la fugă, oriunde, pe plajă, gol, curat, luminos…

Eva îi ajută să-și puie cămașa, apoi hainele. Fluturau acum pe el ca niște eșarfe; cămașa nu găsea nici un contact de intimă aderență cu trupul; totul parcă plutea pe o carne cu pielea nouă și puțin iritantă.

Pentru a-și liniști bucuria (și parcă trupul însuși începuse sub piele să fiarbă încet de mulțumire), ceru să fie condus în grădină. Acum, vara, bolnavii nu mai stăteau în spațiul larg cu peluze înflorate din dosul sanatoriului; acolo erau mese și scaune pentru vizitatorii estivali care sorbeau limonăzi tolăniți în chaise-longue-uri, ori învârteau mereu manivelele de gramofon.

Pentru bolnavi se rezervase o curte mică cimentată în fund lângă grajduri, înconjurată de tufișuri ca de niște paravane menite să-i ascundă. Acolo fu condus și Emanuel. Soarele ardea devorant și bolnavii își desfăcuseră cuverturile fără jenă, etalând în plină lumină picioare și trupuri de ghips, într-un colț îl regăsi pe Zed, veșnic cu pipa în gură, cu picioarele băgate în lădița de ghips – calm, fumând nepăsător cu gesturi normale ca și cum jumătatea superioară a trupului nu mai avea nici o legătură cu membrele schiloade din josul lui.

Îl zări și pe băiețașul unui austriac cu care vorbea adesea în salon. Începuse să umble și se mișca acum prin curte încetișor, sprijinindu-se în cârji. Purta un ghips special care se făcea întotdeauna bolnavilor când începeau să umble, pentru a-i obișnui câtva timp să-și ție corpul drept. Tot pieptul era prins de un corset, care se prelungea cu o ieșitură rotundă până sub ceafă, în felul acesta capul rămânea rigid și nu se putea întoarce nici la dreapta, nici la stânga. Bolnavul umbla cu privirile fixe înainte, tatonând solul ca un orb, ori ca o statuie ambulantă în atitudine solemnă de iluminat.

— Azi este a cincea zi de când m-am ridicat, explică băiețașul lui Emanuel, uitându-se la ceasul de mână, și mai am o minută…

În fiecare zi bolnavii vindecați încercau să meargă cu o minută în plus decât în ziua precedentă. Când ajungeau să se ție pe picioare o jumătate de ceas, toți cei întinși îi invidiau grozav. Erau considerați drept cei mai zdraveni și mai alerți oameni din lume.

— Și ce vrei să te faci când o să fii mare? îl întrebă într-o doară Emanuel.

— Aviator, răspunse mândru băiețașul.

Și corsetul până sub bărbie, privirile fixe înainte, îi dădeau puțin aerul de zburător; lipseau doar cascheta și ochelarii. Există astfel, în alura exterioară sau îmbrăcăminte, mici detalii care anticipează asupra gândului interior.

Într-un colț, solemnă în dantelării și în rochia enormă de catifea, trona pe căruț „marchiza” cu un lucru de mână la care tricota atentă. Mai încolo, o pânză subțire de cort acoperea în parte curtea și aerul filtrat în spațiul lui restrâns devenea mai limpede și mai colorat, ca într-un cub de sticlă, închizând bolnavii ca într-o fantastică vitrină, cu trupuri schiloade, expuse într-un muzeu cu figuri de ceară. Emanuel își băgă mâna sub cămașă și își pipăi coastele cu secretă satisfacție.

Deodată cineva veni spre el sărind și țipând.

Era Katty, irlandeza roșcovană pe care n-o mai văzuse de mult. Purta o rochie roșie simplă ca un sac peste trup; sânii se dezgoleau parcă în zvâcnirile respirației. Toată pielea îi era friptă de soare. Avea plăgi proaspăt cicatrizate pe brațe și pe umeri; întregul trup nu mai era decât o bucată de carne jupuită.

— Ești cu trăsura aici? întrebă ea. Mă iei și pe mine la plimbare? Apoi înconjurându-i gâtul cu brațele:

— Ia vezi cum fierb… Toată ziua stau în soare… sunt aprinsă pe dinăuntru ca o torță și când intru în mare apa țiuie în jurul meu, ca un cărbune roșu aruncat într-un pahar…

Emanuel chemă un brancardier ca să-l încarce; Irving plecă în oraș și el rămase astfel singur cu Katty în trăsură, după plecarea omului de serviciu.

— Ce bine e aici la tine… spuse fata întinzându-se în trăsura, la umbră, sub coviltir. E ca un mic alcov…

Începu a râde zgomotos și sacadat. Și unde ai de gând să mergi azi dimineață? întrebă ea.

Emanuel se simțea ușor și liber.

— Oriunde, răspunse el, oriunde… posed azi dimineață un trup perfect disponibil… l-am regăsit adineaorea și nu știu singur ce să fac cu el…

Katty râse din nou amuzată.

— Cunosc un loc foarte răcoros undeva, nu departe de Berck… Ce zici, vrei să facem o plimbare acolo? spuse ea.

Ieșiră din oraș și câtva timp goniră pe un drum părăsit de țară, în plin soare, printre câmpuri pietroase și albe ca niște funduri uscate de mare. Katty conducea calul.

Deodată coti pe după niște case și traversară o barieră de cale ferată. Intrară într-un ținut umed și verde, atât de deosebit de câmpurile searbede ce străbătuseră până atunci, încât parcă șinele lucioase de pe terasament ar fi tăiat în două peisajul, delimitându-i zone bine distincte de ariditate și vegetație. Străbătură cu greutate un tunel de frunzăriș și de tufișuri;calul îndepărta cu capul ramurile în dreapta și în stânga, călcând rar în iarba înaltă și sălbatică.

Era un drum ascuns pe care nimeni nu l-ar fi putut bănui printre ramurile dese. într-un loc apoi intrară într-o odaie înaltă de umbre. Era un adevărat salon de verdeață cu un covor de iarbă măruntă pe jos și pereții de sălcii foșnitoare, în margine curgea un pârâu cu susurul mărunt și viu al unei prezențe secrete.

Emanuel respiră adânc, ca și cum ar fi băut cu aviditate un pahar de apă foarte rece după o chinuitoare sete. își scoase cămașa și rămase cu bustul gol, învelit de agreabile cearșafuri de aer răcoros. Katty legă calul de un buștean.

— Ce faci, ai înnebunit? spuse ea cu o schimonosire veselă a feței, văzându-l gol și se trânti zburdalnică în iarbă întinzându-și membrele ca o pisică.

Acum mai mult ca oricând, poziția întinsă pe gutieră, departe de iarba proaspătă și rece, i se păru lui Emanuel insuportabilă; ar fi vrut și el să se tăvălească pe jos, să…

Cu o mișcare bruscă se ridică pe coate și apucă strâns un arc al coviltirului. Apoi încet, cu mișcări precaute alunecă un picior și-l puse pe aripa trăsurii. Mai mult căzu decât scoborî în iarbă. Katty sări în picioare înspăimântată când îl văzu.

— Ești nebun, într-adevăr nebun!? bâigui ea în neștire, puțin palidă de surpriză. Poți răci îngrozitor, țipă ea și alergă la trăsură să-i aducă haina cu care să se învelească.

În timp ce i-o aluneca pe sub spate, mâinile ei îi atinseră pieptul și îl înfiorară ca o scurgere de efluvii teribile în carne. De când oare nu mai simțise contactul unei mâini străine? Era ca și cum ea ar fi atins un nou Emanuel, neted și catifelat cu o nouă piele vibrantă și hipersensibilă. Emanuel se rostogoli în iarbă, îi apucă deodată picioarele goale și i le înconjură cu brațele, lipindu-și fruntea de ea și sărutându-i genunchii aspri, zgrunțuroși.

— Ce faci? Ce faci? strigă Katty și căzu lângă dânsul într-o strânsoare teribilă.

— Ce faci? mai murmură ea și își răsturnă capul în iarbă, cu ochii închiși, cu respirația grea ca în somn, în timp ce el ridica în întregime rochia sub care în zilele acelea de vară ea nu purta nici măcar o cămașă.

Își lipi gura de pielea ei roșie și arsă de soare, ea încercă încă o dată să se zbată, dar rămase țintuită de încordarea lui. Apoi el își încolăci brațele și se răsturnă cu o mișcare bruscă peste dânsa, cu pieptul gol lipit de sânii ei fierbinți, într-o zbatere de mișcări dezordonate și sălbatice, ca într-o vâlvătaie de flăcări vii, trupești.

[modifică]V

Celina veni la vila „Elseneur” într-o după-masă, aducând știri rele de la Isa.

Boala se agravase brusc în mod inexplicabil. Isa suferea de o afecțiune bizară de care se infectase în Orientul îndepărtat. Tot piciorul drept îi era numai plăgi și fistule deschise, în zadar se făcuseră analize și tratamente de ani de zile; carnea continua să se macereze pe loc și singura soluție rămânea ca Isa să stea întinsă pe gutieră.

Veneau astfel la Berck mulți suferinzi care n-aveau nevoie în fond decât de a fi alungiți și de a se găsi într-un mediu de bolnavi pentru a suporta mai ușor îndelungul lor chin.

— Poate că o să trebuiască să i se taie piciorul, spuse Celina, încercând să-și reție lacrimile.

Își tampona mereu ochii cu batista, dar fără să se poată opri. Purta desigur de mult într-însa plânsul acesta amar și convulsionat și acum se ivise prilejul să-i dea drumul.

— Isa știe? întrebă Emanuel.

— Ah! nu! Ea nu bănuiește nimic… Toți cei din jurul ei căutăm să-i ascundem cât mai bine adevărul… Doctorul i-a spus că poate va trebui s-o opereze, ca să-i curețe locul bolnav, pentru ca apoi să înceapă să umble… Și ea se bucură… se bucură atâta… crede că e aproape vindecată…

Își șterse ochii, continuând să suspine cu sughițuri ce se ridicau din fundul pieptului.

— Iertați-mă că vă ofer astfel de reprezentații… Tăcu, privind podeaua și clătinând încet capul ca pentru a sublinia un monolog interior.

Și apoi, amintindu-și brusc de ceva:

— Am venit să vă spun din partea ei că vrea să-i faceți o vizită… n-ați mai fost de mult…

Emanuel promise să vie a doua zi.

— Ah! foarte bine!… Până mâine o să aibă gata și rochia ei cea nouă, spuse Celina… Sărăcuța de ea… Crede într-adevăr că o să înceapă să umble și vrea o rochie nouă… „O rochie ușoară de vară, cu flori multe”, mi-a spus… Bineînțeles că n-am vrut s-o contrariez și i-am dat-o la făcut. E dintr-o muselină foarte frumoasă… o s-o vedeți. Vă rog să-i spuneți că-i stă bine…

— Când să viu?

— Cred că e mai bine cât mai devreme, înainte de patru… pentru că apoi are febră și se agită…

Emanuel ieși devreme a doua zi cu trăsura în oraș. Întâlni o fetiță cu un coș cu flori. Erau niște buchețele mici, cu totul lipsite de coloare, cu plante mărunte și firave ce creșteau în dune. Cumpără mai multe buchețele, apoi trecu pe la o florărie și adăugă printre ele câteva garoafe mai roșii.

Era acum un buchet bizar, un amestec ciudat de colori terne și de flori vivace. Isa, când îl primi, îl apucă strâns și-l ținu lipit de piept, apoi scoase o garoafă și o puse în păr. Purta rochia ei cea nouă și stătea întinsă pe gutieră, fără cuverturi, într-adevăr voalul subțire de muselină îi ședea bine. O acoperea până peste genunchi, dar în timp ce un picior ieșea dedesubt normal, cu ciorap și pantof, celălalt era în întregime înfășurat în bandaje groase de tifon.

Își înfipse floarea roșie lângă ureche și privindu-se în oglindă își aranja părul cu cochetărie. În obraji febra îi punea două pete mari încarnate ca un fard. Cu un gest își dete părul la o parte și își descoperi fruntea. S-ar fi zis o păpușă mare culcată pe un pătuc; o păpușă cu un picior spart pe care o fetiță l-ar fi învelit în cârpe albe, jucându-se cu ea „de-a bolnava”.

În odaie storurile erau trase și lumina se filtra greoaie o dată cu zumzetul mărunt al după-amiezei calde și liniștite. Plutea în încăpere același miros vag de purulență, dar încă mai stătut, mai pătrunzător poate ca înainte. Celina aduse două pahare mari de oranjadă. În timp ce o sorbeau, un brancardier intră să anunțe că așteaptă cineva afară.

— A venit iar, spuse Celina contrariată. Vă rog ca azi să nu-l primiți… Vă rog mult… spuse ea Isei.

Dar Isa nu vru să asculte.

— Să intre… spune-i să intre… tocmai azi nu mi-e frică… pentru că azi Emanuel e aici…

Și îndreptându-și privirile spre dânsul:

— Ce recunoscătoare ți-aș fi dacă ai izbuti să mă scapi de obsesia asta! Dar e imposibil… El spune că poate să mă vindece prin corpuri astrale…Știi ce-i aia? Puteri misterioase… comunicații cu spiritele…

Vorbea confuz și parcă puțin înfricoșată.

Omulețul care intră umbla strâmb, cu un umăr rotund și umflat adus înainte și cu coșul pieptului ieșit mult în afară. Avea o față îngrozitoare, pe alocuri ciupită de vărsat și niște ochi globuloși, ieșiși cu totul din orbite. Purta un pardesiu vechi, gros, cu guler de catifea și nu părea deloc incomodat de căldura zilei.

— Îți aduc vești bune, spuse el Isei, ignorând în mod vădit prezența lui Emanuel, pocnind ușor din degete. Aseară am intrat în comunicație cu un mare spirit care îți este favorabil.

Avea în voce accente răgușite ca niște slabe horcăituri. Emanuel zări deodată pe gâtul omulețului ceva negru și privind mai atent descoperi că era o ploșniță. Fu cuprins de o imensă scârbă subită amestecată cu nespusă milă. Isa, însă, transfigurată, îl privea cu emoție și mâinile ei prinseră a tremura ușor. Era lesne de văzut că omulețul reușise să o domine și s-o terorizeze.

— Îți aduc un semn din partea spiritului… continuă omulețul și scoase dintr-un buzunar al vestei un pachețel învelit într-o bucățică de ziar. E un fragment de piatră astrală. Te rog vezi să-l păstrezi bine…

Isa îl luă și îl ascunse adânc sub perne la cap. Începuse să clănțăne din dinți de spaimă.

— Îmi pare rău că nu pot sta azi mai mult… adăugă omulețul. În astă-seară la ora 9 și 25 de minute să te gândești intens la spirit… recomandă el Isei din prag.

Într-un sfârșit plecă. Celina îl conduse și rămase câteva clipe de vorbă cu el pe coridor.

— Ce impostor!… Ce mârșav impostor… izbucni Emanuel, când ușa fu închisă. Celina are dreptate: ar trebui să-l dai afară…

Isa îl privi speriată.

— Mi-e frică… Emanuel… s-ar putea răzbuna îngrozitor.

În acest moment reintră Celina, scotoci într-o poșetă și ieși imediat afară.

— Pun rămășag că ți-a cerut bani, spuse Emanuel când ea reveni.

— Exact, mi-a cerut să-i împrumut cinci franci.

— Îmi dai voie să văd și eu corpul astral din hârtioară? întrebă Emanuel.

Isa îl dete. El deschise pachețelul și examina cu atenție conținutul. Apoi îl duse la nas:

— Este o simplă bucățică de brânză, spuse el. Ia vezi și d-ta, Celina.

Îngrijitoarea îl mirosi și ea și făcu o grimasă scârbită. Isa îi smulse hârtia din mână și o ascunse sub cap. Emanuel era în culmea furiei.

— Pentru ce vine să te vindece pe d-ta și nu se vindecă el mai întâi, dacă într-adevăr e în comunicație cu marile spirite? Pentru ce? pentru ce umblă strâmb?

Își dădu însă seama că în felul acesta n-o va putea convinge. Era o singură cale de urmat: Emanuel deveni deodată calm și spuse Isei eu o voce rugătoare:

— Poate…Știu eu?… Poate că într-adevăr corpul astral are însușiri magice… Aș vrea să-l încerc pe mine însumi… Te rog împrumută-mi-l pe câteva zile să-l țin la mine sub corp… în fond, nu se știe…

Isa îi dete pachețelul cu mare încredere și se însufleți:

— Așa-i că te îndoiești? Iată ce mă chinuie și pe mine: acest „poate”… Poate că…

În obraji petele ei roșii crescuseră și perle fine de sudoare îi acopereau tâmplele. Se vedea bine că era în plină febră. Și ca o mărturisire:

— De altfel mă simt mult mai bine de câteva zile… Am febră… atâta tot… Dar ce înseamnă asta de vreme ce mă simt bine?…

Celina ieșise din odaie.

— Să-ți spun un secret, Emanuel… cel mai mare secret al meu. Ieri și azi am câștigat la cărți de la Celina un mare număr de zile… Am jucat cu ea azi-dimineață…

Emanuel rămase nedumerit.

— Să-ți explic, reluă Isa. Dar să nu spui, te rog, te implor, să nu spui la nimeni… În fiecare zi joc cărți cu Celina, noi spunem că nu jucăm pe nimic, dar eu joc în gândul meu pe zile… pe zile de viață… Câte puncte câștig de la dânsa, atâtea zile capătă viața mea în plus… scăzute dintr-ale ei. înțelegi?

Începu a râde înfrigurată cu tresăriri neliniștitoare, ca și cum nu și-ar mai fi stăpânit în întregime gesturile.

— Chiar azi-dimineață am mai câștigat de la ea 314 zile… Ce zici? Aproape un an… Ea bineînțeles că nu știe nimic… de aceea tot slăbește în timp ce eu arăt din ce în ce mai bine…

Își pierduse cu totul controlul. Cu mâna rășchirată își zburlea părul și își trecea degetele peste frunte.

— Mă aștept ca într-o zi să-i câștig toate zilele vieții… și ea, deodată, stând lângă mine să se încline epuizată și să moară… Că o păpușă din acelea pe care le umpli cu aer și se dezumflă încetișor când deschizi supapa… Da… da… voi câștiga.

Tăcu o clipă, apoi deodată foarte agitată:

— Știi pentru ce o să câștig?… în fond ăsta e secretul… M-auzi?… Știi pentru ce?

Se sufoca aproape de enervare.

— Pentru că… pentru că trișez, izbucni ea.

Era acum înflăcărată, cu obrajii arzători, cu mâinile neliniștite.

— Când mă voi face bine… mă voi face dansatoare… îți spun azi totul, Emanuel… voi dansa cu tine goală…

Se înfiora deodată de ce spuse și își trase o palmă peste obraz.

— Ce spun? Am înnebunit?

Emanuel ar fi vrut să părăsească în grabă încăperea, fiecare clipă devenea tot mai penibilă.

— Tu mă înțelegi, Emanuel… Vom fi cei mai mari dansatori din lume. Și vom dansa pe muzică de Bach… Pentru întâia oară vom dansa Bach… înțelegi? înțelegi? Vom răscoli pe spectatori până în fundul intestinelor… a intestinelor… lor pline cu că… Ce spun? Ce spun?

Începu să țipe:

— Ei, nu mi-e rușine! Afirm sus și tare că au în intestine că…! Că…! Celina veni repede în odaie speriată.

— Ah! iată că iar i-a dat febră… Cu gesturi domoale se apropie de pătuc și încercă s-o liniștească frecându-i tâmplele.

— Întotdeauna când vine omulețul ăsta este același lucru… începe să se agite și să delireze.

Isa recăzuse obosită în perne și buzele ei continuau să bolborosească ceva neinteligibil. Un brancardier fu sunat și-l scoase pe Emanuel din odaie în coridor. Celina veni după el în grabă:

— M-a trimis… să vă spun… s-o iertați… a insistat s-o iertați.

— Pentru ce? Ce-a făcut? spuse Emanuel cu sufletul trist… Ea trebuia să mă ierte pe mine. Și pe noi toți… Ea trebuie să ne ierte…

Îl apăsa greu o tristețe aridă, ca un plâns uscat în fundul pieptului, ca o grozavă melancolie a după-amiezii. În stradă, într-un loc mai dosnic, scoase corpul astral din buzunar și îl aruncă într-un canal.

Emanuel primi o scrisoare.

Paris, 7 sept. 19..

Iubitul meu Emanuel,

În fine iată-mă-s din nou la Paris după opt ani de zile de absență. Am evadat din sanatoriu în tăcere și fără să-mi iau rămas bun de la nimeni. Veniseră părinții mei cu mașina și într-o jumătate de ceas am fost împachetat, legat cu sfoară și aruncat în fundul automobilului. E un „roadster” superb, cu ultimele perfecții și linie aerodinamică, încât trebuie să stai într-însul închircit, ca un prizonier în carceră, cu genunchii la gură, în privința confortului eu rămân tot de părerea că nimic nu-i mai admirabii decât o gutieră de bolnav, pe care stai întins regește, în timp ce ești împins de la spate de un brancardier tăcut și grav ca unlord englez.

Ceea ce m-a mirat mai întâi (și în mod absurd) la Paris, a fost că n-am zărit nicăiri o trăsură cu un bolnav într-însa. Am descoperit într-o zi la un colț de stradă un invalid în căruțul lui mecanic și am vrut să mă reped la el să-l sărut și să-l strâng în brațe ca pe un frate. Dar tu știi bine că în viață tocmai gesturile care ar avea cel mai mult sens sunt interzise. Am privit îndelung după el, alura stranie a acelei combinații de jumătate om, jumătate bicicletă. Poate că legenda Minotaurului ar trebui modernizată.

Umblu toată ziua pe stradă și fiecare pas pe trotuar îmi răsună în creier lucid, puternic și independent ca o lovitură de ciocan, în taxiuri nu mă pot întinde decât pe o coastă și prefer de altfel să mă obișnuiesc cu mersul pe jos.

Ieri mi s-a întâmplat ceva ciudat; am cetit pe poarta unei case un anunț că se caută un desenator „technic”. Știu puțin să desenez; ușa era deschisă, nu se putea să nu intru, nu-i așa? Trebuia să urc până la etajul al cincilea. Am urcat mai întâi o scară somptuoasă cu un covor de pluș si cu alămuri ornamentale pe margini. Era scara de la ultimul etaj. Apoi treptele scădeau în eleganță și soliditate pe măsură ce urcam, până ce la etajul ultim a trebuit să dibuiesc aproape în întuneric o scărișoară îngustă de lemn, cu fiecare scândură gemând de putreziciune.

Era și acolo anunțul de pe poartă, însă, nicăiri sonerie. Zării o ușă întredeschisă și bătui în ea, apoi așteptai. Câteva minute rămăsei astfel în deplina tăcere a casei străine, răzimat de balustrada palierului și privind printr-un geam de mansardă peste acoperișurile orașului.

Cred că am așteptat aproape zece minute, bătând încă o dată, de astă dată mai puternic. Apoi, cu impulsiunea aceea subită pe care o ai în fața unei interdicții, am deschis ușa. M-am trezit într-un fel de atelier cu ferestre mari, prăfuite, cred că neșterse de luni de zile. În mijloc se afla o masă enormă, cu desene răvășite și suluri albastre de hârtie.

Am așteptat iar, apoi am bătut cu un echer în masă, și ecoul loviturilor s-a pierdut într-o casă pustie. Mai era o ușă închisă în fața mea, acum bineînțeles trebuia să merg mai departe, până voi întâlni pe cineva. Intrai fără să mai bat. Era un salonaș cu obiecte multe și puțin cam îngrămădite la întâmplare, într-un colț, o lampă mare cu piedestal și abat-jour de mătase roză… O vechitură solemnă lângă un pat plin de colonete si spirale. Am tușit încetișor, am făcut zgomot, m-am așezat pe un taburet și totuși nu venea nimeni. Era oare o casă părăsită?

Într-un sfârșit am descoperit și ușa de comunicare cu restul apartamentului. Era acoperită cu hârtie de tapisat și aproape invizibilă… Intrai într-un fel de bucătărie cu mobile sărăcăcioase. Era și un rest de salată într-un castron pe masă. Tu nu poți să-și închipui, Emanuel, ce stranie și abandonată poate fi o încăpere goală în care descoperi urme că pe acolo au fost oameni… îngrozitoare senzație de pustietate și de solitudine. Mi-am dat atunci poate mai bine seama că obiectele și decorurile în care își petrec oamenii orele cele mai familiare și mai esențiale, în fond nu aparțin nimănui… Oamenii trec prin ele, atâta tot; așa cum am trecut și eu prin casa aceea necunoscută insensibil și fără legături cu grămada aceea de intimitate domestică ce zăcea răspândită în jurul meu…

Am plecat nespus de trist nu fără însă a comite un ultim gest complectamente absurd, care singur putea să mă salveze din neînțelegerea în care pluteam. În odaia mobilată ca un salonaș, pe un perete stătea atârnat un tablou enorm, cu cadru aurit reprezentând un ofițer în picioare, răzimat de o sabie. Ei bine, m-am oprit în fața lui am luat poziție reglementară si am salutat scurt, energic, militărește. Înțelegi? Era cel mai stupid gest pe care îl puteam săvârși acolo, în minutul acela. Era supremul meu omagiu încăperii necunoscute și ofițerului anonim care își păstra, singur, în solitudinea îngrozitoare a casei, rațiunea sigură de a exista și de a se răzima de o sabie. Salut, fotografii necunoscute!

Păstrez pentru sfârșit câteva știri cu adevărat senzaționale despre Tonio. Știi poate că sunt bun prieten cu fratele lui. Mă duc adesea pe la dânșii. Intr-o zi, săptămâna trecută, am fost la ei, la un ceai și atunci s-a întâmplat ceea ce vreau să-ți istorisesc aici. Tonio a fost câtva timp internat într-o clinică de lângă Paris, pentru a urma un tratament care să-l liniștească. Totul părea că se aranjează minunat și de curând s-a întors acasă complet refăcut. Așa cel puțin credeam cu toții… Iată însă că l-am descoperit mai disperat, mai decăzut si mai intoxicat ca niciodată… Până acum încă n-am suflat o vorbă fratelui lui despre cele văzute și nu știu dacă-i voi vorbi: Voi încerca mai de grabă să-l fac pe Tonio să înțeleagă, deși va fi greu…

Dar să revin la cele întâmplate: la ceaiul despre care ți-am scris mai sus a venit multă lume și persoane străine. Deodată ușa se deschide și intră un tânăr inginer pe care îl cunosc, însoțit de o femeie înaltă, blondă, înfășurată într-o blană de hermină albă… Ei bine, am rămas uluit, cu gura căscată, în timp ce îmi tremura ceașca în mână de emoție… Femeia care intrase semăna atât de uimitor cu d-na Wandeska, încât dacă n-aș fi știut că aceasta plecase de la sanatoriu șchiopătând, aș fi putut crede că e chiar dânsa și m-aș fi dus la ea să-i vorbesc ca unei cunoștințe vechi…

Îl căutai din ochi pe Tonio și îl descoperii într-un hol al salonului palid, transfigurat, cu ochii țintiți asupra extraordinarei și halucinantei apariții… Totul, de la îmbrăcăminte, de la hermina albă și gesturile repezi până la râsul ușor ca un clinchet, totul completa iluzia și readucea acolo, teribil de prezentă, pe d-na Wandeska…

Tonio veni lângă mine, bolborosi câteva cuvinte și plecă repede în odaia lui. Îl urmai acolo.

— Ai văzut? murmură el.

— Într-adevăr extraordinar…

— Te rog să mă ierți… reluă dânsul. Am o mică chestie de pus la punct, care nu suferă amânare… și o voi rezolva chiar în prezența ta. lartă-mă te rog și înțelege-mă…

Se duse la un dulap, scoase din el o cutie mică cu capac metalic și o puse pe masă. Erau în ea diferite instrumente din care extrase o seringă. El alese un ac pe care îl flamba cu un chibrit. Apoi, fără grabă, cu mișcări lente și sigure, ca un medic care știe ce face, umplu seringa cu conținutul unei fiole, își dezgoli brațul și înfipse adânc acul în piele…

— De mult îți faci injecțiile astea? întrebai eu înspăimântat.

— M-a învățat asta o infirmieră la clinica unde am fost pentru „odihnă”, spuse el. E mult mai bine și mai eficace decât, de exemplu, a bea alcool…

Am tăcut înfiorat, fără curajul de a-i face morală. Îl înțeleg și îi dau dreptate. Cine știe? Poate că și eu într-o zi… Dar nu… hotărât nu… există lucruri mai sigure, mai definitive și mai rapide încă decât ăsta. Te las pentru că mi-e grozav de somn și că renunț chiar la plăcerea de a-ți scrie, când e vorba să mă scufund în vise…

Cu drag, Ernest,

care îți urează, dacă vrei, grabnică însănătoșire.

Câteva săptămâni trecuseră de când Emanuel fusese s-o vadă pe Isa. Toamna revenise la Berck cu diminețile cețoase și ploile mărunte fără sfârșit, împânzind odăile cu lumina scăzută a unei infinite melancolii. Emanuel trebui să se mute într-o zi înapoi la sanatoriu, d-na Tils părăsea pentru iarnă vila „Elseneur”.

Întoarcerea fu searbădă și tristă. Emanuel revenea într-un sanatoriu pustiu și dezolant. Quitonce murise, Tonio, Ernest și Roger Torn plecaseră, iar Isa era acum operată. Toată ziua stătea în odaia lui, cu privirile pierdute pe geamurile umede și reci… Înțelegea acum mai bine și mai adânc ceea ce îi spusese Ernest într-o zi:

— Există momente când ești „mai puțin decât tine însuți” și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur… Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la „mai puțin decât tine însuți” în imposibilitatea de a face acel efort.

Veni d-na Tils să-și ia rămas bun. Erau zile de despărțiri, de părăsiri și de regrete. Zed venea să-l vadă din când în când. Era o vizită liniștitoare. Toate agitațiile pentru el se rezolvau simplu în fumatul liniștit al pipei.

În grădină, vara se isprăvise, verdeața suferea de o îmbolnăvire secretă și interioară ce nu era totuși încă definitivă. Frunzele se încovoiau ușor, ca mâna unui muribund care își strânge puțin degetele într-un spasm de durere continuând să rămâie inert. Era faza supremă și mucegăită a toamnei, epoca de sfârșit când mușcatele răspândesc mai tare parfumul lor amar și daliile își strâng petalele ca focuri mărunte de artificii care se sting încet.

Celina umbla îngrijorată pe coridoare. Emanuel o întâlni de câteva ori, dar nu îndrăzni s-o oprească și nici nu părea că vede ceva înaintea ochilor. Într-o seară veni totuși în odaia lui. Emanuel stătea cu lumina stinsă, dormitând. Celina încercă să vorbească, dar începu a plânge încetișor:

— În fine un loc unde să pot plânge… spuse ea. Își răzimase capul de braț, pe scaun și s-ar fi părut că ațipise dacă suspinele n-ar fi zguduit-o din când în când…

— Și ce face Isa? întrebă Emanuel.

— Isei îi este foarte rău… mult mai rău acum după operație, decât înainte… Curge dintr-însa ca dintr-o fântână… E îngrozitor mai ales la facerea pansamentului, dimineața. Țipa înainte, dar acum nu poate nici să țipe… In locul unde a fost desprins piciorul de coapsă a rămas o rană cât ar încape un cap de copil… cărnuri boante și zdrențuite… îngrozitor, îngrozitor…

Vorbea cu tremurături în voce și părea obsedată de viziuni atroce.

— Am vrut să păstrez piciorul dar nu m-au lăsat. Tot timpul operației am stat la ușa clinicii și am pândit… Uite așa, vroiam să iau piciorul și să-l păstrez în alcool… îmi intrase ideea asta în cap…

— Și nu ți l-au dat? întrebă Emanuel.

— Desigur că nu… e de altfel mai bine așa… Când a ieșit Eva cu dânsul din sală, îți spun drept, am crezut că ține în mâini un buchet de flori. Așa părea piciorul înfășurat în tifon și vată sângerândă… Ca un magnific buchet de trandafiri… ah! nebuna de mine!… Când mi-am dat seama că este piciorul Isei, am alergat într-un suflet după Eva. îl ducea la subsol, la calorifer ca să-l ardă. Ce spui de asta? îl ard, îl aruncă în foc… Am simțit că îmi pierd mințile… Parcă îl văd și acum în flăcări… asta nu-mi iese din cap… îl văd cum se încinge și se consumă… Și mai ales lucrul acela atroce, când a ajuns flacăra la talpă, degetele s-au rășchirat brusc ca atunci când îi tăiam unghiile…

Povestea acum încet, ca pentru a se elibera de o cumplită constrângere.

— Delirează mereu… nu înțeleg întotdeauna ce spune… Insistă mereu să joc cu ea cărți…

Emanuel își aminti de ce-i spusese Isa într-o zi.

— Te rog să joci cu ea, spuse el. Și s-o lași să câștige cât mai mult…

Câteva zile trecură în acalmie. Isa dormita tot timpul. Era un somn binefăcător, afirma doctorul.

Emanuel ieși cu trăsura pe plajă. Se înăbușea în sanatoriu și prefera să stea ore întregi în ploaie, cu poditul trăsurii ridicat, pe marginea oceanului, decât în odaia lui albă și tristă. Îl însoțea acum din nou Solange, dar ca o bună prietenă, calmă, tăcută, cu gesturi prevenitoare și discrete, vorbind cu el pe șoptite ca și cum s-ar fi temut amândoi să nu trezească ceva amar și dureros ce aștepta să izbucnească undeva într-înșii…

Întâlniră într-o zi pe plajă câțiva copii care duceau în convoi gălăgios ceva ce găsiseră în nisip. Era o meduză moartă, o enormă bucată de carne gelatinoasă și transparentă cu miros acru de pește și iod. Solange tresări înfiorată. Emanuel luă animalul în mână și greutatea lui lipicioasă adera straniu de piele. Îl străbătu răceala moale și umedă până în creieri, închise ochii, puțin înfrigurat.

— Îmi simt sufletul ca bucata asta de viață inertă și dezgustătoare, murmură el… Berck are apariții de acestea revelatoare… Ce miros de putreziciune exalează!…

Și Emanuel își aminti de ultima lui vizită la Isa și de mirosul de purulențe care îmbâcsea atunci odaia…

Înapoie meduza și hotărî să se întoarcă la sanatoriu. Îl impresionase extrem de puternic cadavrul acela oceanic, ca un fel de presimțire reală, materializată într-o masă de carne umedă și rece.

Isa se simțea mult mai rău. începuse alimentația cu canulă și baloanele de oxigen; apariția meduzei fusese într-adevăr misterios de semnificativă.

Apoi, într-o seară, Isa muri.

Celina veni repede în odaia lui Emanuel și aduse câteva lucruri de ale moartei pe care i le dete în păstrare.

— M-a rugat ca să i le predau tatălui ei și mi-e teamă ca să le țin acolo… s-ar putea pierde acum în dezorânduială…

Era aproape calmă și nu mai plângea deloc.

— S-o vezi cât e de albă, frumoasă și liniștită, în pătucul ei. Cred că în fine și-a găsit puțină liniște. S-ar zice că doarme într-o desăvârșită beatitudine…

Emanuel se zvârcoli toată noaptea în vise amare și halucinante. Se răspândise parcă în odaie un aer moleșitor și putred ca gelatina meduzei…

…Și totuși era soare afară; un soare extraordinar de alb și strălucitor într-un cer senin de vară. Emanuel se găsea în mijlocul unui stadion sportiv. Toate băncile erau însă goale. Era singur, cu desăvârșire singur pe pista asfaltată, în plin soare. Și deodată apăru, sărind, Zed. Era îmbrăcat în costumul lui de curse cu o flanea roșie barată de o enormă inițială.

— Vezi… m-am vindecat, am început să umblu, spuse el.

Atunci Emanuel îl privi mai cu atenție și descoperi bizarele lui picioare. Când fuseseră tăiate? mai rămăseseră doar fluierele de la genunchi în jos; labele fuseseră suprimate și în locul lor pe secțiunea picioarelor erau aplicate bucăți rotunde de tinichea ca niște capace de cutii de conserve. De asta, când sărea pe asfalt, făcea un zgomot metalic nesuferit… Pac!… Pac!… Pac!…

Și Zed se îndepărtă ca pe catalige. Era atât de cald încât soarele topea asfaltul, încet stadionul se prefăcu în smoală călduță și moale… Cu cât se îndepărta Zed, cu atât se înfunda mai adânc în asfalt… Până la genunchi… până la coapse… până peste cap… în locul unde dispăru scufundat, se ivi pe trotoar o foiță subțire și transparentă de piele roză ca o bășică de apă pe un picior fript…

În dimineața aceea Emanuel trebuia să fie dus la clinică pentru a fi examinat de doctorul Ceriez. Acesta îl găsi foarte schimbat și palid.

— Ce ai? întrebă doctorul. Te rog să-mi spui totul… mă importă sănătatea d-tale morală ca și aceea a vertebrelor…

Emanuel avea lacrimile în ochi.

— Îmi este imposibil să mai stau la Berck… sunt cu totul copleșit… distrus de tristețea orașului… s-a acumulat aici toată melancolia lumii…

Doctorul rămase tăcut, gândindu-se intens la ceva.

— Ce-ar fi să-l părăsești? Să faci de exemplu o mică pauză plecând în Elveția pentru câteva luni. Cred că o schimbare de climat ți-ar face bine…

— Și eu mă gândeam de mult la asta, spuse Emanuel. Dar cum pot pleca așa culcat pe gutieră?

— Asta-i ușor de tot, zâmbi doctorul. Există un expres de noapte direct de la Boulogne până la Geneva… Iei trenișorul de Berck de seară până la stația de legătură, acolo ești îmbarcat într-un compartiment special în expres… și ești scoborât a doua zi la stația de destinație. Te poate însoți, eventual, o infirmieră… sunt infirmiere elvețiene la Paris care acompaniază pe bolnavi și fac mereu naveta între Paris și Geneva… Pot să mă interesez.

Emanuel decise plecarea peste o săptămână.

Ziua plecării, zi de ultime confruntări. Emanuel luă o trăsură pentru a mai vedea încă o dată vechile locuri cunoscute.

Mai întâi în dune, la vila „Elseneur”. Era o după-amiază călduță și însorită de toamnă, ca înainte cu un an când venise la Berck. Își luă rămas bun de la cârciumar, de la cârciumăreasă și de la câțiva marinari… Cu toții băură absint și oamenii urară lui Emanuel însănătoșire. În plin soare, în pustietatea din dune, cuvintele sunau bizar.

Undeva, în după amiaza asta, zăcea sub pământ, înmormântată, o fată albă, cu părul în franjuri, care își pusese odată o garoafă roșie cu cochetărie după ureche. Și un bărbat îmbătrânit prea devreme, care îi arătase odinioară niște fotografii pornografice. În ce realitate mai existau dunele și lumina caldă a soarelui și el Emanuel în trăsură?… cu mâinile acelea vii… cu ochii care văd… cu zumzetul clar al după-amiezii în cap? Pustietatea lumii devenise nesfârșită.

Se duse la marginea orașului unde Celina locuia împreună cu sora ei și cu cumnatul ei, pescar, într-o căsuță umilă și atât de joasă, încât putea fi atinsă streașină cu mâna. În curte se uscau la soare plăși de pescuit.

Celina ieși îngheboșată pe ușa scundă ca dintr-o vizuină. În câteva zile fața ei se zbârcise ca un fruct uscat și putred. Vorbiră despre Isa, cu aduceri-aminte atât de calme și de pure, încât melancolia lor părea ceva luminos, tainic și liniștit în tăcerea curată a după-amiezii; o însorire în plus, o iluminare gravă a inimilor.

— Mi-a părut rău că au trebuit s-o înmormânteze fără picior… spuse ea. Era prea trist… prea dezolant. Totuși am încercat să ascund oroarea viziunii aceleia și în locul piciorului tăiat am pus în sicriu o jerbă de flori… crini și tuberoze… florile ei preferate…

Emanuel se mai plimbă câtva timp pe străzile înguste și triste ale orașului. Apoi se întoarse la clinică pentru a face ultimele pregătiri de plecare. Îl însoțeau până la tren, pentru a-l pune în compartiment, doi brancardieri, iar infirmiera elvețiană și ea sosise din Paris ca să-l acompanieze mai departe. Seara, pe peron, veni să-l mai vadă și doctorul Ceriez.

Era instalat de câteva secunde în trenișorul de Berck când irupse în vagon Solange, zăpăcită de întârziere. Veni lângă el gâfâind și cu voce scăzută, abia de mai avu putere ca să murmure câteva vorbe.

— Te rog să uiți, Emanuel, spuse ea. Să uiți totul… și mai ales noaptea aceea îngrozitoare… Uită orașul ăsta… uită durerile lui…

Se aplecă peste dânsul și îl sărută pe frunte, apoi părăsi iute compartimentul, pentru a nu izbucni în plâns.

Încet, trenișorul porni hurducându-se pe șine. Infirmiera începuse a tricota în lumina slabă a becului. Emanuel rămase câteva minute inert, apoi se ridică în coate și privi afară pe fereastră. în depărtare, orașul era un vapor ce se scufundă, dispărea în întuneric.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s