Max Blecher – Inimi cicatrizate (I)

inimi-cicatrizateEmanuel urcă scara întunecoasă; mirosea în aer vag a produse farmaceutice și a cauciuc ars. În fundul coridorului îngust, recunoscu ușa albă care îi fusese indicată. Intră fără să mai bată. Încăperea în care se găsi părea mai veche încă și mai mucegăită decât coridorul. Lumina venea printr-un singur geam și răspândea o claritate albastră și nesigură peste dezordinea din salonaș, unde revistele zăceau răvășite pretutindeni, acoperind masa de marmură și scaunele solemne, învelite în halate albe ca în niște haine comode de voiaj, înainte de mutare.

Emanuel mai mult căzu decât se așeză într-un fotoliu. Observă cu surprindere umbre parcurgând odaia și descoperi subit că geamul din fund era în realitate un acvarium în care pluteau lent pești negri, bulbucați și grași. Câteva secunde rămase cu ochii mari deschiși urmărindu-le alunecarea leneșă, uitând aproape pentru ce venise.

Într-adevăr, pentru ce venise aici? Aha! își aduse aminte și tuși încetișor pentru a-și anunța prezența, dar nimeni nu răspunse. Tâmplele îi mai zvâcneau încă, dar mai mult din cauza goanei pe care o dăduse de la doctorul Bertrand până aici, decât de reală emoție, în odaia asta gravă și veche se simți puțin mai liniștit.

O ușă se deschise și o femeie străbătu cu pași repezi salonașul, dispărând pe ușa dinspre coridor. Lui Emanuel îi păru rău că n-o oprise pentru a o ruga să anunțe că e acolo. Peștii continuau să alunece triști în lumina mohorâtă, în sală era atâta tăcere și întuneric, atâta liniște, încât dacă situația asta ar fi durat o eternitate, Emanuel n-ar fi avut nimic de spus. Dimpotrivă, ar fi acceptat-o cu resemnare, rămânând astfel încă mult timp dincoace de adevărul brutal pe care, poate, va trebui să-l afle peste câteva minute. În dosul unei uși cineva tuși scurt ca un răspuns întârziat la tusea lui de adineaori.

În prag apăru o ființă mică, întunecată, ca un animal speriat ieșind dintr-o vizuină.

— Sunteți trimis de doctorul Bertrand? Bine! Știu, mi-a telefonat… dureri violente în șale, nu-i așa? O radiografie a coloanei vertebrale.

Omulețul își freca nervos mâinile ca pentru a îndepărta resturile de țărână ce-i rămăseseră prinse de degete când își săpase bârlogul. Avea ochi mici de cârtiță, tumefiați, sticlind auriu în lumina slabă.

— Vom vedea îndată ce este… Poftim după mine. Emanuel îl urmă, străbătu coridorul și se trezi în fața unei odăi absolut întunecoase. De aici venea mirosul greu de cauciuc ars.

Un bec slab se aprinse descoperind o sală plină de aparate medicale cu structuri nichelate de țevi și bare de circ. Erau atâtea fire electrice pretutindeni, încât Emanuel rămase nedumerit în prag, de teamă ca intrând și atingând vreunul să nu declanșeze un formidabil curent plin de trăsnete și scântei.

— Poftim!… poftim… îi spuse doctorul aproape luându-l de mână. Puteți să vă dezbrăcați aici…și doctorul îi arătă o ladă cu șuruburi, o mașină enigmatică ce servea, după cum se vede, din când în când drept canapea. Emanuel comitea pentru întâia oară în viața lui acțiunea atât de simplă și de intimă de a-și dezbrăca hainele, într-un cadru atât de solemn.

Medicul continua să fumeze, aruncând nepăsător scrumul pe podea, pe podeaua acestei teribile odăi științifice unde fiecare centimetru pătrat părea încărcat cu mistere și electricitate.

— Vă scoateți numai cămașa… Emanuel era gata. începu să tremure.

— Vă este frig? întrebă doctorul. Totul durează o minută.

Contactul rece, tăios, cu masa de tinichea pe care se întinse, îl străbătu cu un fior mai intens.

— Și acum atenție… când vă voi spune eu, veți opri respirația… aș vrea să iasă o radiografie bună.

Doctorul deschise și închise o cutie metalică. Becul se stinse. Un clinchet declanșa un declic precis. O manetă căzu net, cu o tăietură liniară în întuneric. Curentul începu a vibra surd ca un animal iritat. Totul se desfășură metalic și precis, ca în jocurile acelea de atenție unde o bilă nichelată cade cu exactitudine din despărți tur ă în despărțitură…

— Acum! spuse doctorul.

Emanuel își opri respirația. Inima prinse a-i bate puternic răsunând parcă în tabla pe care stătea culcat. Tot întunericul îi vâjâia în urechi. Se auzi un nou fâsâit, care se înteți și care se stinse apoi brusc ca un cărbune aruncat în apă.

— Puteți respira, spuse din nou doctorul.

Se făcu iar lumină. Emanuel avu deodată un moment de extremă luciditate. Pentru ce era el acolo întins pe masă? Pentru ce?

Avu certitudinea clară că e foarte bolnav. Totul în jurul lui o spunea cu evidență. Ce însemnau toate aceste aparate? Desigur că nu erau făcute pentru oamenii sănătoși. Și din moment ce se găsea el acolo, în mijlocul lor, încolțit de ele…

Medicul scotea placa din masa de tinichea.

— Vă rog să nu vă îmbrăcați încă… să văd dacă e bună… stați așa… întins.

Doctorul luă haina lui Emanuel și i-o puse pe piept, păturind-o cu îngrijiri tandre; numai mama lui în copilărie îl învelea așa cu plapoma înainte de culcare.

Ce o să spuie doctorul? Ce va arăta placa? îngrozitoarea placă… Se simțea acum din nou bine, sub haina caldă și moale. Dacă nu l-ar fi tăiat tabla sub el cu răceala ei neplăcută și dacă ar fi putut rezema capul de altceva decât de o bară de metal, poate că ar fi adormit. Tremura ușor din cauza răcelii, dar se simțea copleșit de a epuizare plăcută și odihnitoare. În fundul coridorului, undeva, se auzi o ușă trântită cu zgomot. Așadar viața continua în depărtare să funcționeze mai departe… El se simți retras dintr-însa, la adăpost sub haină, așa cum era, gol pe masa de radiografie.

— Placa e bună, spuse doctorul ieșind din cabină. Mi se pare însă că o vertebră e atacată rău de tot… Lipsește din ea o bucată de os…

Doctorul spuse toate acestea într-o franțuzească rapidă pe care Emanuel nu o înțelegea prea bine și cu întreruperi, arzându-și degetele cu capătul de țigară pe care îl reluase de pe o măsuță și din care trăgea avid. Emanuel rămase nedumerit, nu înțelese bine. îi lipsea o bucată de os din vertebră? Dar cum dispăruse de acolo? întrebă pe doctor.

— E roasă… roasă de microbi, răspunse omulețul negru. Complet mistuită… ca un dinte ros de carie.

— Chiar în coloana vertebrală?

— Da, chiar în coloană… o vertebră distrusă…

„Și atunci cum de nu m-am prăbușit până acum stând in picioare, de vreme ce însăși axa de susținere a corpului e ruptă?” gândi Emanuel. își aduse aminte că trebuie să se îmbrace, dar nu îndrăzni să se ridice decât cu precauțiuni infinite, sprijinindu-se tot timpul de aparate; în piept i se făcuse un asemenea gol, încât îi auzea vuietul clar ca zumzetul din interiorul unei scoici pusă la ureche. Inima bătea în vid cu lovituri amplificate. Putea așadar corpul lui să se frângă dintr-un moment în altul, ca un copac rupt, ca o păpușă de cârpă.

Într-un rând, la pensiunea unde stătea, în odaia lui, pusese o capcană pe podea și un șoarece se prinse în ea, în toiul nopții. Emanuel aprinse lumina și îl văzu cum se învârtea înnebunit de teroare în rețeaua de sârmă a capcanei, în zorii zilei șoarecele nu mai era acolo; reușise să deschidă portița și scăpase. Umbla însă prin odaie atât de zăpăcit, atât de înspăimântat, cu mișcări atât de încete și nesigure, încât ar fi putut fi prins cu mâna. De câteva ori șoarecele trecu pe lângă gaura propriei lui ascunzători, o mirosi ușor și totuși nu intră înăuntru… era complet zăpăcit de spaima și osteneala nopții petrecute în capcană. Emanuel, ducându-se până la lada cu lucrurile lui, avu gesturi precaute și moi care îi aduseră aminte de șoarecele târându-se pe podea. Și el acum mai mult se țâra, decât mergea. Se simțea identificat cu șoarecele acela până în cea mai măruntă atitudine. Umbla tot atât de îngrozit, tot atât de zăpăcit…

Medicul intrase din nou în cabină. Emanuel se gândi atunci brusc să se sinucidă, spânzurându-se cu cureaua de la pantaloni de una din barele metalice. Dar gândul acesta era atât de slab și de inoperant, încât nu conținea nici măcar energia necesară pentru a ridica o mână. Era desigur o idee excelentă, tot atât de excelentă ca, de pildă, pentru șoarece a reintra în gaura lui, dar tot atât de vagă și de scursă de realitate.

De altfel nici nu rămase mult timp singur. Medicul veni cu clișeul, umed încă, să i-l arate. Aprinse un bec mai mare și puse radiografia în lumina lui. Emanuel privi uimit, absent, umbrele negre care îi reprezentau scheletul; cea mai secretă și intimă structură a corpului lui imprimată acolo în transparențe întunecate și funebre.

— Iată… aici… E o vertebră sănătoasă, explică doctorul. Și aici, mai jos, aceea din care lipsește o bucată de os… se vede bine că e roasă.

Într-adevăr era acolo o vertebră știrbă.

— Asta se cheamă Morbul lui Pott… tuberculoză osoasă la vertebre.

Totul părea foarte clar de vreme ce știrbitura aceea avea și un nume științific.

— Mai este apoi ceva suspect aici… continuă doctorul și arătă o umbră largă ca o pâlnie. Mă tem să nu fie vorba de un abces… Ar trebui să vă examinez în cabinetul meu.

Până atunci doctorul vorbise într-una fără a privi pe Emanuel. Când ridică ochii și îl văzu atât de palid și înghețat, se repezi în cabină să lase clișeul, apoi, revenind, îl apucă de mâini și începu să-l zgâlțâie.

— Ei haide! Ce-i asta? Curaj… puțin curaj! E ceva ce se poate vindeca… veți merge la Berck… acolo e salvarea… puțin curaj… puțin curaj!

Îl târî după dânsul de-a lungul coridorului și al salonașului vechi unde peștii în acvarium, nepăsători, continuau închiși hermetica lor migrațiune.

Intrară în cabinetul de consultații. Și aici erau perdelele trase, și aici ere întuneric, și aici ardea un singur bec în mijlocul unui torent împietrit de cărți și droguri medicinale. Omulețul umbla agil printre ele, dibuindu-le parcă în trecere și adulmecându-le ușor cu miros animalic.

— Să vedem mai întâi spatele, spuse doctorul. Emanuel se întinse cu fața în jos pe o canapea acoperită cu cearceaf alb.

Medicul începu să pipăie încet, cu atenție, coloana vertebrală de sus în jos apăsând pe fiecare vertebră, ca un acordor de piane clapele unui clavir. Într-un loc unde apăsă mai tare răsună o durere fulgerătoare.

— E tocmai ce arată și radiografia… Aici este vertebra bolnavă.

Și doctorul o mai apăsă o dată și încă o dată răsună în coloană aceeași notă clară de durere.

— Dacă nu sunt indiscret, pentru ce ați venit în Franța? întrebă doctorul în timp ce-l examina. Am cunoscut după accent că sunteți străin.

— Într-adevăr, răspunse Emanuel. Am venit aici pentru studii.

— Și ce anume studiați? întrebă din nou doctorul.

— Chimia, răspunse Emanuel.

— Aha! Chimia!… vă place chimia, vă interesează?

„Mă interesează acum numai viața”, vru să răspundă Emanuel, dar tăcu.

— Credeți că părinții vă vor putea întreține aici într-un loc la mare? continuă doctorul. Vă trebuie multă odihnă, hrană bună… mai ales liniște… la Berck, de pildă, pe malul oceanului într-un sanatoriu de acolo…

— Voi scrie tatălui meu în România, răspunse Emanuel. Cred că mă va ajuta.

Curios lucru, cuvântul „sanatoriu” pe care îl pronunțase medicul aduse deodată în Emanuel o amintire suavă și plină de soare ca o adiere de briză răcoroasă în atmosfera înăbușitoare a cabinetului medical. Anul trecut la Tekirghiol, unde stătuse o lună să-și îngrijească presupusul lui reumatism (așa diagnosticaseră toți doctorii durerile din spate), tot timpul fusese obsedat de ideea că foarte curând va trăi într-un sanatoriu. Își aducea acum perfect aminte de o dimineață însorită, pe plajă, la umbra unui para-sol unde prietenii lui jucau cărți întinși cu burta pe nisip, cum îi trecuse așa brusc și absurd prin minte, că ar trebui să-și ia rămas bun de la ei, spunându-le că pleacă la un sanatoriu.

Acum în cabinetul întunecos, în lumina clorotică a becului, amintirea aceasta era tot ce putea fi mai senin și mai proaspăt, printre hârtiile prăfuite.

— Și acum să vedem burta…

Emanuel se întoarse cu fața în sus. Medicul întinse palma pe toată pielea, o alunecă ușor și rămase deodată stupefiat privindu-l fix în ochi pe Emanuel.

— Aveți de mult asta?

Îi arătă pe burtă o umflătură groasă și rotundă, netedă și bine conturată ca un solz care ar fi crescut acolo sub piele, lângă șold („enormă” se gândi Emanuel, extraordinar de speriat). În zadar căuta să-și aducă aminte de ea; n-o văzuse acolo niciodată. Și nici doctorul Bertrand n-o observase. Era poate ceva nou, apărut de câteva ceasuri.

— În tot cazul, e bine că am descoperit-o la timp, spuse doctorul. Asta dacă spărgea făcea comedie mare… e un abces rece plin de puroi și care vine de la osul bolnav… Va trebui puncționat… va trebui extras puroiul cu seringa.

De un ceas încoace atâtea lucruri îngrozitoare se petrecuseră sentențios și calm, atâtea prăbușiri avuseseră loc, încât lui Emanuel, ostenit de senzaționalul zilei, într-o secundă de amețitoare inconștiență îi veni să râdă.

Consultația la doctorul Bertrand, radiografia, vertebra roasă și acum abcesul rece, toate păreau aranjate dinainte. Aștepta ca, dintr-o secundă în alta, doctorul să deschidă o ușă și să-l invite în camera de alături:

„Poftiți vă rog! Ghilotina e pregătită…”

Dar doctorul tăcu, fără să-și ia privirea de la abces.

— Și acum ce-i de făcut? întrebă Emanuel slab, cu o voce din alte lumi.

— Ei bine, puncția! răspunse doctorul. Mai întâi puncția! Eu v-aș sfătui să v-o facă tot doctorul Bertrand care v-a trimis la mine pentru radiografie, îi pot telefona, dacă vreți. Are o mână foarte sigură… de altfel nici nu-i vorba despre vreo operație importantă… o simplă împunsătură cu acul… atâta tot. îi voi telefona să fie acasă cu toate cele necesare. Ce adresă aveți?

În timp ce doctorul nota adresa într-un carnet, Emanuel respiră puțin ca să se libereze de opresiune.

Ascultase cu respirația tăiată tot ce spunea doctorul.

— Apoi, peste câteva zile veți pleca la Berck, la mare…

— Berck? întrebă Emanuel. Unde vine asta?

Doctorul luă dintr-un raft un Larousse enorm și îl deschise la harta Franței.

— Iată aici… vedeți… Canalul Mânecii… mai jos de Boulogne este Berck… Nu-i însemnat pe hartă. E o plajă mică, pierdută în dune, un orășel maritim unde vin bolnavi ca dumneata din toate părțile lumii ca să se vindece… Stau acolo culcați în ghips, dar duc o viață absolut normală. Ba ies și cu trăsura la plimbare, trăsuri speciale în care stau întinși, trase de cai sau de măgăruși.

Doctorul debita toate aceste explicații cu un ton savant, și murmurat, uitându-se tot timpul pe hartă ca și cum ar fi citit din dicționar tot ce spunea.

— Dar până acasă umflătura nu va sparge? întrebă Emanuel.

Ar fi vrut să întrebe multe; dacă până la pensiune nu i se va rupe coloana vertebrală, dacă nu se va prăbuși în stradă, dacă nu-i va cădea capul de pe umeri rostogolindu-se pe trotuar ca o bilă de popice. De câteva minute se simțea foarte fragil încleiat. În fabricile de sticlă lucrătorii se amuză să arunce în apă bucăți de compoziție topită care se întăresc și devin mai rezistente decât sticla obișnuită, de pot fi lovite chiar cu ciocanul, dar dacă un mic fragment se desprinde din ele toată masa se preface în pulbere. O singură vertebră sfărâmată, nu era oare de ajuns să transforme în praf întregul trup? Mergând pe stradă s-ar fi putut desprinde osul bolnav și atunci Emanuel s-ar fi prăbușit pe loc, rămânând din el o simplă grămăjoară de cenușă fumegândă.

Îl liniști doctorul cu argumente științifice și medicale. Cât privește de onorariu, nu vru să accepte nimic.

„De la studenți nu iau bani…” în ochii lui mici ardeau scântei vii. Emanuel se simți invadat de o tandreță atât de moleșitoare, încât îi veniră lacrimile în ochi. Mulțumi doctorului cu exagerată efuziune. Se agăță de această recunoștință cu frenezia unei eliberări, îi venea să se arunce la picioarele doctorului și să rămâie prosternat în fața lui.

— Vă mulțumesc, domnule doctor! (Ossana! Ossana!). Se îmbrăcă în grabă și trecu prin același vechi salonaș.

— Curaj! mai spuse o dată doctorul pe scări cu un mic plescăit de limbă ca un îmblânzitor care îndeamnă animalul să sară printr-un cerc.

Curaj! Curaj! răsună înăuntrul lui Emanuel ecoul lovindu-se de pereții pieptului.

Se trezi astfel deodată în plină stradă, în plină lumină a zilei. Era ca o dilatare bruscă și imensă a lumii.

Așadar mai existau case, asfalt veritabil și un cer îndepărtat, vaporos și alb. Părăsise lumea de afară în această lumină și o regăsea acum identică, poate mai vastă și mai pustie, cu mai mult aer limpede în ea și mai puține lucruri decât odăile întunecoase din apartamentul doctorului. Totul părea însă mult mai trist și mai indiferent… Acum pășea în această lume un Emanuel bolnav, cu o vertebră roasă, un nenorocit în drumul căruia casele se dădeau cu frică la o parte. Umbla pe trotuar moale ca și cum ar fi plutit pe consistența asfaltului. In intervalul cât stătuse închis în cabinetul doctorului, lumea se subțiase straniu.

Conturul obiectelor mai exista încă, dar acest firișor subțire care, la fel ca pe un desen, înconjoară o casă pentru a face din ea o casă, sau stabilește profilul unui om, conturul acela care închide lucruri și oameni, copaci și câini, abia de mai ținea în limitele lui materia gata să se prăbușească. Ar fi fost de ajuns ca să desprindă cineva firișorul acela din marginea lucrurilor pentru ca deodată casele acelea impozante, lipsite de propriul lor contur, să se lichefieze într-o materie uniform de turbure și cenușie.

El însuși, Emanuel, nu mai era decât o masă de carne și oase susținute de rigiditatea unui profil.

ÎI surprinse gândul că nu mâncase deloc în acea zi. Ce căuta acest gând într-un asemenea moment? Emanuel constată cu amărăciune că într-o lume atât de vagă și de inconsistentă mai avea de îndeplinit încă ocupațiuni precise. Se îndreptă spre restaurant. Lua masa într-un mic restaurant studențesc în cartierul vechi al orașului.Veneau acolo și funcționari și lucrători; se mânca prost și repede, era întotdeauna înghesuială și clienții în picioare așteptau un loc liber, pe care îl ocupau cald încă.

Pentru întâia oară venea acum foarte târziu la masă, când nu mai era nimeni. Sala zăcea pustie, tăcută și îmbâcsită de fum. Într-un colț, mâncau chelnerițele. Casierița mânca la casă, în dosul cadrului de lemn, ca și cum ar fi fost sortită să săvârșească toate funcțiunile ei existențiale acolo, cocoțată pe scaunul ei și închisă în țarcul acela rigid. Era o tăcere impresionantă în restaurant, ca după un cataclism. Scaunele zăceau răvășite pretutindeni și Emanuel nu găsi decât o singură masă acoperită cu față de masă albă. Toate celelalte fuseseră strânse.

Se așeză încetișor pe scaun, cu frică să nu spargă abcesul. În jurul lui, pereții acoperiți de oglinzi mari cu rame bronzate, reflectau din compartiment în compartiment, aceeași sală vidă cu aerul din ce în ce mai șters și mai verzui, până ce în ultimele oglinzi îndepărtate, sala devenea apoasă ca acvariumul din salonașul doctorului.

Acolo, departe, în ape stătute și întunecoase, plutea solitară și palidă fața puhavă de crap a casieriței cu privirea lentă a ochiului ei rotund și rece.Era de altfel singurul animal submarin din acele străfunduri oceanice, și Emanuel singurul înecat.

În pragul pensiunii, portăreasa îi aștepta cu nerăbdare. Îl zări de departe și îi făcu semn cu mâna:

— S-a telefonat din partea doctorului Bertrand. Vine la ora 4 cu tot ce trebuie. Așa a spus și a mai adăugat să vă găsească în pat.

— Am înțeles, răspunse Emanuel vrând să intre pe coridor. Dar portăreasa suptă de curiozitate și de nerăbdarea așteptării îl opri în prag.

— Ce ai? Pentru ce ești atât de palid? Ești bolnav? E ceva grav?

Îl apucă de haină și începu să-l zgâlțâie ca pe un sac din care ar fi vrut să scuture tot conținutul.

— Mai încet! Mai încet! o domoli Emanuel. Hai în odaie și am să-ți spun totul.

Avea o odaie mică, destul de incomodă, chiar lângă aceea a portăresei, la parter. O luase pentru a nu fi nevoit să urce scările, tot din cauza durerilor din spate. Începu să se dezbrace. Pentru a câta oară se dezbrăca în ziua aceea? își aduse aminte de un englez care se sinucisese, lăsând un bilet: „Prea mulți nasturi de încheiat și de descheiat toată viața”. Acum, pentru a treia oară se întinse în pat. Portăreasa îl sâcâia mereu cu întrebările. Veni apoi în odaie și Colette.

Colette locuia și ea la aceeași pensiune. Era o fată simplă și netă ca o bucată de hârtie. Se ocupa cu broderia și cu mici lucrări de croitorie, executate acasă. Emanuel făcea cu ea o dragoste higienică, lipsită de mari voluptăți. După amor, Colette servea ceai fierbinte vanilat. Ceaiul și vanilia conțineau tot parfumul și toată savoarea iubirii lor domestice și cuminți.

Portăreasa începu să deretice prin odaie, și Colette să aranjeze cărțile de pe masă, pentru ca doctorul Bertrand să găsească ordine peste tot, în timp ce Emanuel scria o telegramă pentru tatăl lui în România. Colette nu prea știa cum să exibe decent și convențional tristețea de care era cuprinsă, îi venea să plângă pur și simplu, dar se reținu știind că asta l-ar indispune pe Emanuel. Plecă repede cu telegrama la poștă, mulțumită că părăsește puțin odaia aceea în care își simțea inima grea de lacrimi. Portăreasa ieși și ea o dată cu dânsa.

Emanuel se trezi deodată singur, culcat în pat, la o oră de după-masă când de obicei lucra la Universitate. Îl dobori o senzație limpede și plăcută de lenevie ca un vechi ecou din copilărie, atunci când stătea în pat „bolnav”, într-o zi de școală.

Atinse ușor umflătura de lângă șold și se înfiora. Creștea parcă mereu. Înspăimântat, rămase nemișcat în perne, cu fața în sus, aproape fără respirație. Așa îl găsi doctorul Bertrand.

— Ei bine, ne pregătești surprize? Ce s-a întâmplat? Am auzit la telefon lucruri îngrozitoare… spuse doctorul intrând.

Vorbea cu bonomia serioasă a tuturor medicilor de familie ce au trecut de anumită vârstă și care capătă cu toții un ton al vocii uniform, ca o însușire biologică generală în dezvoltarea lor profesională. Era înalt și spătos, cu părul tăiat scurt, ridicat aspru ca o perie. Examina abcesul cu o față impasibilă, pe suprafața căreia Emanuel nu descoperi nimic din gândurile interioare. Cineva bătu la ușă. Era ajutorul doctorului intrând încărcat cu pachete de instrumente și diferite cutii nichelate.

— Într-adevăr… e ceea ce mi s-a telefonat. Abcesul trebuiește puncționat îndată, spuse calm doctorul. Să începem!

Își dezbrăcă haina și își suflecă mânecile cămășii. Apoi ceru apă să se spele.

Portăreasa veni în grabă agitându-se de colo până colo, preocupată și bucuroasă de a juca un rol orișicât de mic în preajma unui personagiu atât de eminent ca doctorul Bertrand. Asistentul aranja cutiile nichelate pe masă. Când totul fu gata, trase patul lângă fereastră, în plină lumină.

Emanuel își scoase cămașa, începu din nou să clănțăne din dinți ca în cabinetul de radiografie, în zadar încercă să surprindă mișcările asistentului, să zărească vreun instrument de tortură, să descopere mărimea acului. Doctorul și asistentul umblau acolo la masă cu diferite obiecte, din care nu parvenea până la dânsul decât clinchetul lor metalic.

Afară, dincolo de perdea, în stradă, un om trecu grăbit. Îi urmări cu auzul pașii distincți pe asfalt. Ce grijă avea ăsta? Mergea nepăsător pe stradă, în timp ce el, Emanuel, zăcea în pat, gata de a suferi o teribilă puncție… Acum dârdâia de-a binelea de frică.

Doctorul se întoarse către pat cu un tampon de vată îmbibat în iod. Purta mănuși mari roșii de cauciuc ca un șofer de camion. Unse umflătura și jumătate din pielea burții care deveni deodată galbenă, în odaie se răspândi un miros antiseptic de iodoform și de farmacie. Asta dădea încăperii o realitate nouă, medicală și foarte severă. Se petrecea în ea ceva grav și inevitabil. Emanuel se zăpăci cu totul, în jurul lui zărea dulapul, cărțile și masa, vechile lucruri familiare, bine cunoscute, dar acum ele se desprindeau nesigure în luciditatea lor turbure,ca vorbele haotice țipate de o voce necunoscută într-o hărmălaie de oameni adunați într-o sală.

— Anestezic! spuse doctorul scurt.

Tot ce mai văzu Emanuel fu pe asistent care se apropie de pat cu un tub mare de sticlă. Doctorul îi acoperi fața cu cămașa și spuse portăresei să-i ție mâinile. Eprubeta țiui brusc și Emanuel simți într-un loc precis, pe piele, deasupra umflăturii, țâșnitura lichidului care producea o răceală de gheață și strângea carnea în jur.

O cutie metalică se deschise și se închise.

— Ac, spuse doctorul în timp ce asistentul se apropia din nou. „Acul… acum va împunge cu acul…” gândi Emanuel. Clipele îi zvâcneau în tâmple teribil.

Acum?

Simți lângă șold o împunsătură grea ca o lovitură dată din răsputeri. Era o durere amorțită și surdă care cântărea îngrozitor în șold. O gheară care se fixase în carnea împietrită de anestezie, o suferință îndepărtată și extrem de prezentă.

Deschise puțin ochii și printr-o parte a cămășii zări pe asistent pompând ceva într-o sticlă; nu deosebi nimic altceva. Ce se petrecea acolo, în carnea lui? Ce făcea doctorul?

O apăsare mai adâncă a acului îi smulse un icnet de durere. Cât va mai dura? Părea fără sfârșit, și asistentul pompa mereu…

Într-un sfârșit se făcu o pauză… Emanuel simți acul ieșind brusc dintr-însul și răsuflă ușurat. În mușchi, lângă umflătură persista o încordare grozavă a cărnii, dar ca o durere mai simplă ce se stabilise la un nivel fix de acuitate.

Portăreasa îi ridică de pe ochi cămașa. Doctorul ștergea acum cu eter un punct ce sângera ușor. Sticla de pe masă era plină cu un lichid compact gălbui.

— Ce-i asta? întrebă Emanuel sfârșit de încordare și emoție.

— Puroi, amice! Puroi! răspunse doctorul cu aceeași voce bonomă. Trebuie să pleci ia Berck și să stai liniștit acolo până te vindeci. E o chestie de timp îndelungat și de răbdare. Ai avut abces plin-plinuț. Cred că nu se va forma din nou atât de iute… Să stai liniștit. Auzi? Să stai cuminte întins pe spate… Când pleci?

— Peste câteva zile, spuse, epuizat, Emanuel. Am telegrafiat tatălui meu și îl aștept la sfârșitul săptămânii. Va veni desigur cu primul tren.

Mai vru să întrebe multe, dar se lovi de fața impasibilă a doctorului și se irită la gândul că în această indiferență zăcea cunoașterea exactă a infirmității lui. Apoi doctorul îi strânse cu putere mâna și îl părăsi.

După-amiaza își reluă în odaie scurgerea ei inutilă și tristă. Sticla cu puroi zăcea pe masă în plină evidență. Câteva raze de soare se jucau arămii într-o lumină domoală pe zidul casei din față. Emanuel simți în piept o mare slăbiciune – s-ar fi zis că respira ceva din conținutul pustiu și dezolant al acestei după-amiezi melancolice. Încercă să citească, dar nu înțelese nimic; cărțile erau scrise pentru altă lumină; nici o carte din lume nu poate să umple golul imens al unei zile călduțe și intime de plictiseală și suferință. Aceasta e tristețea ineluctabilă a zilelor de boală.

În față, pe zidul cenușiu, razele asfinți tuliși se urcaseră până sub acoperiș, și geamurile mansardei se aprinseră în flăcări purpurii. Aspectul imobil și părăsit al casei îi sfâșia inima.

Încet de tot ridică plapoma să privească locul umflăturii; nu simțea nici o durere, iar umflătura dispăruse, își privi picioarele goale, burta, coapsele, tot corpul… Colette îl surprinse numărându-și coastele.

Zilele treceau aride și incolore, îngrozitor de lungi și de triste, în orele libere Colette stătea lângă el și broda. Veniră să-l vadă câțiva colegi, la întoarcerea de la Universitate care era aproape. Veneau îmbibați cu miros acid de laborator și asta îl întrista încă mai tare. Simțea atunci mai adânc că e bolnav, că e în vacanță… Rămânea nemișcat ore întregi, cu capul ridicat puțin în perne.

— Îmi fac ucenicia de bolnav, spunea el Colettei. în fiecare zi pe la ora patru țintea cu atenție pașii portăresei distribuind poșta. Dar urma aceeași obișnuită deziluzie. Nici o telegramă, nici o scrisoare? – Nimic. Ziua recădea în monotonie.

Într-o seară, după-masă, Emanuel răsfoia distrat un ziar, în pat, lângă fereastră, când i se păru că în stradă cineva se oprise și îl privea cu atenție. Portăreasa uitase să închidă obloanele. Dete puțin la o parte perdeaua. În stradă stătea și se uita la el tatăl lui.

Emanuel fu emoționat; tatăl lui intrând în odaie își ascunse mai bine turburarea tușind încetișor ca să nu-i vibreze vocea. Îl iubea pe Emanuel cu o intensitate de care acestuia îi era uneori frică. Emanuel se simțea angajat moralmente față de iubirea tatălui său și de n-ar fi fost decât din cauza asta, îi părea sincer rău că se îmbolnăvise. În ultimele zile se gândise cu teroare, cu groază, la cazul când ar muri. „Cu siguranță că tatăl meu ar înnebuni de tristețe”, își spuse el și își imagina demența calmă și severă a omului acesta care făcuse totul în viață cu sânge rece. „Un asemenea om nu poate avea decât o nebunie extraordinar de bine organizată”, se mai gândi Emanuel cu infinită tristețe. Era și acesta un anumit fel de a fi tandru față de sine însuși.

În câteva clipe atmosfera din odaie se schimbă. Tatăl lui îi luă în mână boala ca pe-o afacere comercială încurcată ce trebuie rezolvată fără nici o pierdere. Se decise să plece mai întâi el singur la Berck pentru o zi, să vorbească cu doctorii de acolo și să caute un sanatoriu convenabil. Plecă chiar a doua zi și se întoarse târziu noaptea. Era entuziasmat de Berck.

— Acolo-i vindecarea ta. Bolnavii duc o viață normală în sanatorii organizate ca niște simple hoteluri; nici nu simți că ești bolnav. Vei vedea… vei vedea…

Împachetară lucrurile a doua zi și la amiază fură gata de plecare. In ultimul moment portăreasa aduse un pachet și îl strecură discret lui Emanuel.

— E de la domnișoara Colette… Șopti ea.

Mai mult de curiozitate, Emanuel îl deschise imediat. Conținea o cutie de ceai și câteva comprimate cubice cu extras de carne, pentru gătit supă. Ceaiul era desigur o aluzie la iubirea lor. Cât despre comprimate, Colette își bătuse capul toată dimineața ca să găsească un cadou ieftin și util și isprăvise prin a-și aduce aminte că în timpul războiului mama ei îi trimetea tatălui pe front extras de carne ca să-și facă singur supă în tranșee.

„Și acolo unde pleacă Emanuel, trebuie să fie mai rău ca în tranșee… cugetă ea simplu. O farfurie caldă de supă o să-i facă bine…”

Și gândind astfel îi veneau lacrimile în ochi.

Ziua se prelungea într-o înserare călduță și funerară de octombrie. Câmpurile defilau prin fereastra vagonului roșii și arămii, putrede de soarele absorbit îndelung toată vara. În compartiment, Emanuel și tatăl lui, singuri, zăceau cufundați în același sentiment de tăcută intimitate. O dată cu ei călătorea ritmul de fierărie veche a trenului, ca bătăile repezi ale unei inimi îmbătrânite și mecanice, fixată sub vagon.

[modifică]II

Într-o gară mică, unde trenul nu se opri decât o min, se dădură jos să schimbe.

Urcară într-un trenișor cu vagoane înguste, cu o locomotivă demodată și îngheboșată ca o cămilă. În vagon nu erau decât două bănci, în tot lungul lui, de o parte și de alta, ca într-un tramvai. Încetișor, trenul porni nesigur hurducându-se de șine. Toate geamurile prinseră a clănțăni cu putere ca și cum le-ar fi fost frică de voiaj. În urma lui, Emanuel mai privi o dată gara mică, albă, cu glicine roze la ferești. Apoi cineva trase o perdeluță și peisajul rămase afară ca tăiat cu foarfecă.

În vagon se înghesuia lume multă, cu pachete și coșuri; oameni care se îndesau pe banchete… copii care scânceau… apoi îndată ce trenul porni mai iute, începu o conversație intensă în tot vagonul, stabilindu-se un zumzet comun de înțelegere și de bunăvoie. Toată lumea asta pleca la Berck. Un cultivator în haine de duminică, cu un buchet de flori câmpenești în mână, demonstra cu gesturi largi boala fiului lui unei doamne subțirele și elegante, în „tailleur” gris. Chiar în față, pe banchetă, doi părinți tineri își duceau copilul la un sanatoriu. Era un băiețaș slab și palid, în haine de marinar, cu un picior înfășurat în bandaje. Mâinile îi atârnau subțiri și obosite ca la o păpușă de cârpă. Îl ținea pe brațe mama lui, în timp ce copilul plimba prin vagon privirea lui de intensă nedumerire, examinând curios toată această lume necunoscută.

Emanuel fu deodată interpelat de vecina lui, o bătrânică în haine de doliu.

— Pleci la Berck? întrebă ea. Ești bolnav?

Țipa foarte tare ca să domine zgomotul dublu al trenului și al conversației generale.

— Unde suferi? Aici?… Aici?… Arătă șoldul, apoi spatele.

— Da, aici, la spate, răspunse Emanuel.

Bătrânica își strânse gura pungă și clătină din cap a compasiune.

— Și ai abces? continuă dânsa.

Emanuel nu se înșelase, auzise bine, era vorba de un abces. De unde știa însă femeia asta ce e aia un abces? Avu o mină atât de uimită, încât bătrânica se grăbi să-l liniștească.

— Iată vezi, cunosc și eu puțină medicină… De când tot vin la Berck e timp ca să fi învățat toate astea… Am și eu acolo un băiat bolnav.

Emanuel nu răspunse, dar se trezi tras de mânecă.

— Te-am întrebat ceva, reluă bătrânica supărată. Ai sau n-ai abces?

— Ei da, am, răspunse Emanuel cu oarecare bruscheță. Și ce-i cu asta?

De data asta bătrânica tăcu. În caligrafia zbârciturilor de pe fața ei apăru semnul clar al unei mari întristări. Cu jumătate de voce mai îndrăzni să întrebe dacă abcesul e fistulizat.

— Ce-i asta „fistulizat”? făcu Emanuel nedumerit.

— Adică dacă a spart… dacă are găurică pe unde curge încontinuu…

— Asta nu, răspunse Emanuel. Până acum doctorul a scos din el puroi cu acul și văd că umflătura a dat înapoi.

Trenul își scutura mereu fierăria veche și zgomotul lui se depunea scăzut în convorbire ca fondul unui murmur coral într-o operă, în timp ce artiștii cântă. Acum treceau prin dunele din împrejurimile orașului. Mai erau câteva minute până la Berck. Tot traiectul dura mai puțin de un sfert de oră.

— E bine că abcesul nu-i fistulizat, murmură bătrânica.

— Și dacă ar fi? spuse distrat Emanuel.

— Eh, atunci se schimbă chestia… și aplecându-se la urechea lui, îi șopti pe nerăsuflate: Se spune la Berck că un abces deschis e o poartă deschisă morții…

— Ce ți-a spus? îl întrebă tatăl lui.

— Crezi că am înțeles? Vorbește prea repede…

Trenișorul începu a scârțâi obosit strângând frânele. Ajunseseră. Gara semăna cu orice altă stație de provincie. Un domn înalt cu cârje aștepta pe doamna în „tailleur” gris. încolo nu mai era nimeni pe peron. Uimirea cea mare îl aștepta însă pe Emanuel abia la ieșire. În timp ce șoferul încărca valizele, el rămase câteva secunde pe piațeta din fața gării, privind în jurul lui.

Deodată rămase uluit.

Ce să fi fost oare asta? Un sicriu ambulant ori o targa? Un om stătea întins pe un pat îngust de lemn, un fel de cadru cu saltea, așezat pe o montură cu patru roți mari cauciucate. Era însă îmbrăcat normal din cap până în picioare. Purta cravată, beretă pe cap și haină și totuși nu se mișca, nu se ridica să umble ca toată lumea. Așa culcat cum stătea cumpără de la un vânzător un ziar, plăti și îl deschise să cetească cu capul sprijinit de perne, în timp ce un om în dosul lui începu a împinge căruțul pe străzile orașului.

– Vezi, îi spuse tatăl lui… aici toți bolnavii duc o viață normală… Sunt complet îmbrăcați, se plimbă pe stradă… numai că stau întinși… atâta tot… Ai să vezi și pe alții tot întinși, conducând singuri trăsura…

Emanuel era prea uluit pentru a se putea gândi la ceva precis, în mașină tot timpul se uită pe geam să zărească vreun bolnav în trăsură, dar nu văzu pe nici unul. La o cotitură între două șiruri de case înalte apăru o clipă, în fund, linia azurie și strălucitoare a oceanului culcată pe nisip ca o spadă arzătoare.

În pragul sanatoriului îi aștepta directorul. Intrarea era ornamentată de două mari plante exotice. Vasele de faianță și hainele negre solemne ale directorului, precum și ghetrele lui albe dădură acestei sosiri un aer foarte teatral. Directorul se înclină și strânse mâna mai întâi tatălui, apoi lui Emanuel. Avea obrazul foarte pudrat și tocmai aruncase capătul țigării de foi pe care o fumase până atunci. Cu țigara în colțul gurii, pe față i se imprimau într-o parte riduri lungi de câine și atunci semăna, în totul cu acei mopși de porcelan îmbrăcași în frac roșu, de pe unele scrumiere. „Păcat că îi lipsește fracul”, gândi Emanuel.

Tăcerea sanatoriului era impresionantă, dar coridoarele semănau cu orice coridoare de hotel: uși albe la rând cu numere pe ele. Emanuel avea odaia la etajul al treilea. Urcară lent cu un ascensor ce nu făcea decât un zgomot mărunt și înăbușit, în fundul unui coridor întunecos, directorul deschise o ușă. Se vedea bine că era o cameră ieftină. Tot mobilierul se compunea dintr-un dulap, o masă și un pat de fier. într-un colț stătea toaleta cu o cană enormă albastră de tablă smălțuită.

– Îți place? întrebă tatăl lui când directorul fu plecat.

Ce avea să-i placă? Se întinse ostenit pe pat și închise ochii, îi zumzăia încă în cap mersul trenului și frânturi din convorbirea cu bătrânica în doliu. Zilele petrecute în pat îl slăbiseră îngrozitor. Tatăl lui aprinse lumina. În odaie se stabili atmosfera neplăcută și ciudată a unei camere de hotel mizerabile unde trebuie să dormi o noapte în trecere.

Într-un sfârșit cineva bătu la ușă.

— Eva! se recomandă aspru infirmiera care intră. Avea un nas atât de lung și de țuguiat încât de-ar fi întors capul în toate părțile parcă tot numai din profil stătea.

Se informă pe scurt de boala lui Emanuel.

— Aici o să vă faceți bine, murmură ea cu ton plictisit, profesional.

— Mai sunt mulți bolnavi ca mine? întrebă el. Au toți câte o vertebră atacată?

Eva ridică mâinile în sus ca o supliantă antică.

— O vertebră? O singură vertebră? Eh! Eh! sunt unii care au zece vertebre atacate la rând… alții genunchiul… coapsa… degetele de la mâini… glezna… Credeai că ești singurul? Ha! Ha!…

Râse scurt și uscat.

Emanuel fu obsedat mai ales de coloana aceea cu zece vertebre atacate la rând, și în minte îi veni imaginea unei țigări care, uitată în scrumieră, se preface lent în cenușă în tot lungul ei. „Ce amarnică putreziciune…”, gândi el.

— Și doctorul Ceriez? întrebă tatăl lui Emanuel. Când vine la clinică? Am vorbit cu el atunci când am fost aici și…

— Oh, foarte bine! Foarte bine! întrerupse Eva. Doctorul Ceriez este din întâmplare acum în sanatoriu. A venit să vadă un operat… Mă duc să-l chem.

Emanuel rămase liniștit și epuizat, întins pe pat. În jurul lui tatăl său se agita, ușa se deschidea și se închidea, se petreceau o mulțime de lucruri la care el nu lua parte. S-ar fi zis că lumea devenise deodată mai densă și mai indistinctă… Tot ce persista clar într-însul era o imensă osteneală. Într-o odaie, undeva în depărtare, un acordeon se lamenta astmatic și trist.

Peste câteva minute se întoarse infirmiera însoțită de doctorul Ceriez.

Era un bărbat destul de tânăr încă, foarte înalt și spătos dar cu părul încărunțit. Avea o coafură superbă, leonină, dată pe spate cu îngrijire. Fața îi era grasă și pietroasă. Doar privirea albastră și limpede purta în ea o nuanță contradictorie de infinită bunătate și stabilea în trăsăturile obrazului un amestec de copilărie și de severitate.

ÎI examina pe Emanuel cu atenție, se uită și la radiografii, pipăi abcesul și diagnostică aceeași tuberculoză la o vertebră.

— Aici la Berck aerul e tare și vivifiant. Să cauți să ieși cât mai des cu trăsura la plimbare și mai ales să stai liniștit…

Și apoi adresându-se către infirmieră: Deocamdată să-l lăsăm așa… în pat… mâine îi veți aduce o gutieră… și apoi, peste câteva zile, când se va obișnui cu poziția culcată, îi vom face un ghips…

— Un ghips, murmură Emanuel speriat. Doctorul se întoarse spre el.

— Un ghips nu-i nimic grav… Absolut nimic grav. Vei sta în corset tot atât de comod ca într-un fotoliu… Asta pot să ți-o garantez.

Îi strânse mâna și își luă pălăria să plece. Se mai opri o clipă.

— Cunoști pe cineva în sanatoriu? Ți-ai făcut până acum vreun prieten? Și cum Emanuel dădea negativ din cap, doctorul adăugă: Ți-l voi trimite pe Ernest. E un băiat bun cu care o să te înțelegi de minune…

Ieși grăbit. În urma lui, tatăl lui Emanuel închise încet și cu deferentă ușa ca și cum doctorul prin simpla atingere a mânerului ar fi lăsat-o îmbibată cu ceva din fluidul eminentei sale personalități.

— Ai văzut? spuse el jovial, frecându-și mâinile. Toată chestia bolii devenise acum pentru dânsul o afacere aranjată.

Emanuel mai așteptă câtva timp pe Ernest, dar se părea că nu avea de gând să vie în seara aceea, începu să se dezbrace de culcare; nu-i era nici foame, nici sete. O osteneală calmă îi îmbăia toate membrele. În întunericul care se făcu în odaie, ecoul acordeonului acoperi melancolic sfârșitul zilei.

Toată dimineața Emanuel rămase în pat. Tatăl lui își trase scaunul lângă el și în odaia răvășită, cu fereastra deschisă, statură mână în mână privind imensa luminozitate a oceanului. Venea dinspre orizont o strălucire lăptoasă ce acoperea în depărtare conturul dunelor și umbrele oaselor, înecându-le într-o orbitoare aureolă. Zgomotul valurilor foșnea atât de aproape încât nu se mai auzea nimic din sanatoriu. O sonerie zbârnâia undeva din când în când și atunci tresăreau amândoi, smulși o clipă din beatitudinea lor limpede.

Într-un sfârșit veni un brancardier să-l îmbrace. De acum înainte acesta urma să-l ajute în fiecare zi. Omul de serviciu avea o mare îndemânare; îi trase încet pantalonii, așa cum stătea întins; apoi îi trecu cămașa și haina, încet, fără grabă și fără ca Emanuel să facă altă mișcare decât să se încline puțin pe o parte și pe alta pentru a-și trece mânecile.

„Mă îmbracă exact ca pe un cadavru”, se gândi el și vru s-o spuie tatălui său, dar se reținu.

Brancardierul deschise ușa și împinse în odaie un căruț. Era pătucul pe care de acum încolo trebuia să stea întins tot timpul. Avea o saltea nouă, acoperită cu mușama neagră și două perne tari la cap…

— Poftim! îl invită brancardierul și îl ajută să alunece de pe pat pe gutieră. De acum, spuse el, va trebui să dormiți aici, ca toți bolnavii… Dar vă putem lăsa patul de fier în odaie dacă vreți. E comod de pus pe el cărți, lucruri…

Un gong sună tocmai atunci ora mesei.

— Coborâți în sala de mâncare, ori rămâneți în odaie? întrebă omul de serviciu.

Emanuel, la rândul lui, îl interogă pe tatăl său din ochi.

— Să scoboram! Sigur… e mai bine, răspunse el.

Brancardierul împinse încet căruțul pe coridor, apoi îl introduse în ascensor. Emanuel, beat încă de lumina și de liniștea acelei dimineți, lua această alunecare lină pe căruțul cu arcuri drept o distractivă plimbare de joacă, îl cuprinse o ușoară și agreabilă amețeală când ascensorul începu să scoboare.

Abia jos în sală se trezi el în plină înțelegere a bolii. Acolo avu el pentru întâia oară sentimentul adevărat al atrocei categorii de viață în care intrase. Era o sală obișnuită de restaurant, vastă, înaltă, albă, cu perdeluțe la ferești și plante mari exotice în colțuri. Dar cine imaginase în această încăpere aranjamentul acesta solemn și spitalicesc? Cine fusese regizorul acestui spectacol corect și halucinant?

Înșirați de-a lungul pereților, doi câte doi la o masă, zăceau bolnavii întinși pe gutierele lor. S-ar fi putut crede un festin din antichitate unde musafirii stăteau culcați la masă, dacă fețele obosite și palide ale celor mai mulți dintre bolnavi n-ar fi arătat clar că e vorba de altceva decât de convivii joviali ai unui vesel ospăț.

Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic și demențial? Într-un roman de senzație un scriitor imaginase o regină perfidă și capricioasă ce-și mumifica amanții și îi păstra în sicrie într-o sală circulară. Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala aceasta de mâncare cu oameni și totuși morți, încrustați în poziții rigide, întinși și mumificați în timp ce palpitau încă de viață.

Emanuel fu așezat la o masă, lângă o bolnavă cu rochia albastră. În scenele ce se petrec în vis, ceea ce apare straniu și halucinant este faptul că întâmplările cele mai bizare au loc în decoruri cunoscute și banale, în sala de mâncare elementele de vis și de realitate erau atât de concomitent prezente, încât timp de câteva secunde Emanuel își simți conștiința cu totul destrămată. Devenise extraordinar de transparentă și totuși grozav de efemeră și nesigură. Ce se întâmpla? Era chiar el, Emanuel, corpul acela pe un căruț, în mijlocul unei săli unde toți comesenii stăteau culcați la mese împodobite cu buchețele de flori? Ce însemnau toate acestea? Trăia? Visa? în ce anume lume, în ce anume realitate se petreceau astea?

Vecina lui de masă îi zâmbi prin oglindă. Stătea și ea întinsă pe un căruț tot îmbrăcată, tot aparent normală, dar nu ținea capul pe perne, îl avea complet culcat și nu-l mișca nici în dreapta nici în stânga. Pentru a vedea ce se petrece în jur avea un suport metalic cu o oglindă, drept deasupra ei. Putea s-o încline în orice direcție și să observe astfel totul în sală. În luciul cristalului, unde plutea obrazul ei detașat (ca într-una din acele ieftine iluzii optice de bâlci care prezintă un cap tăiat), acolo Emanuel descoperi zâmbetul ce i se adresa.

— Sunteți bolnav de mult? întrebă fata fără altă introducere.

— Sufăr de mulți ani, răspunse Emanuel, dar nu mi s-a descoperit boala decât acum de curând…

— Așa a fost cu noi toți, spuse bolnava cu un ușor suspin. În dreaptă lui, Emanuel descoperi un tânăr cu capul înfundat într-o carte. În sală privi rând pe rând bolnavii, unii complet culcați, alții cu perne la cap, în fine unii care stăteau pe căruț în capul oaselor ca pe un scaun: aveau doar picioarele întinse. Toți îmbrăcați corect, femeile cu rochii cu oarecare cochetărie – bărbații în haine obișnuite, cu guler și cravată. Se părea o adunare normală, de oameni care la comandă s-ar fi alungit cu toții pe cărucioare. Îndrăzni să întrebe pe vecina lui pentru ce unii bolnavi stăteau complet întinși și alții numai înclinați pe jumătate.

— Pentru că nu toți au aceeași boală, îi răspunse tânăra fată. Unii au atacate vertebrele gâtului, ca mine alții numai genunchiul ori coapsa.

Bolnava îi vorbea cu multă spontaneitate zâmbindu-i mereu în oglindă. Emanuel încercă și el să răspundă cu un surâs, dar buzele i se încrustară într-o grimasă penibilă.

Un brancardier aduse în sală un căruț elegant pe care stătea ridicată în perne brodate o doamnă tânără, blondă, foarte vioaie, înclinând capul și salutând în toate părțile. O însoțea un tânăr negricios la față, înalt, umblând în cârje. Căruțul fu așezat în rândul din față, iar tânărul se așeză și el la aceeași masă.

— Cine e doamna asta? întrebă Emanuel. Bolnava întoarse oglinda spre locul arătat.

— Ah! da… e doamna Wandeska, o poloneză care stă la sanatoriu de aproape un an. E vindecată acum, a început să umble… A avut atacat genunchiul rău de tot. Trebuia de mult să plece acasă, dar amână mereu…

— De ce? întrebă curios tatăl lui Emanuel.

— Hm! Asta e cam greu de explicat unui om sănătos, genunchiul ei s-a vindecat, dar s-a anchilozat și a rămas țeapăn. Când umblă, șchiopătează. Ea ar prefera acum să rămâie aici printre bolnavi, unde toți au câte ceva, decât să fie un obiect de curiozitate printre oamenii sănătoși. Dar nu se poate… va trebui totuși să se întoarcă la familia ei. Vindecarea e tot atât de neîndurătoare ca și boala…

Începuse să se servească. Bolnavii luau cu mișcări precaute farfuria cu supă pe pieptul lor. Și Emanuel trebui să mănânce astfel. Tatăl lui, care se așezase lângă dânsul, îi ținu câtva timp farfuria cu mâna. Apoi, când văzu că se obișnuise puțin, îl lăsă să mănânce singur. Cu fiecare înghițitură farfuria își pierdea parcă echilibrul și părea gata să se răstoarne. Era un veritabil număr de acrobație de executat, dar bolnavii vechi se serveau cu atâta dexteritate, încât nici nu se mai uitau în fața lor și continuau nepăsători șirul conversației.

În față, doamna Wandeska râdea foarte amuzată de cele ce-i spunea tânărul de lângă ea.

— E soțul doamnei? întrebă Emanuel arătându-i prin oglindă.

— Tonio? Ah, nu! E un prieten al ei… un argentinian… și el vindecat de mult, dar preferând aerul de sanatoriu celui din biroul lui de avocatură…

În acel moment în fundul sălii un bolnav scăpă pe jos tacâmul care căzu cu un clinchet foarte sonor.

Căruțul lui era destul de scoborât și dacă ar fi întins puțin brațul ar fi putut desigur ridica obiectul. Emanuel observă însă cum bolnavul îl privește fără a face nici un efort. Vecina lui urmărise și ea scena. O fată de serviciu veni în grabă și aduse altul.

— Pentru ce nu și l-a luat singur de jos? Era foarte simplu… spuse Emanuel.

— Crezi că era simplu? S-ar fi răsturnat cu siguranță; poartă pe el un ghips de zeci de kilograme.

Emanuel rămase stupefiat. Vedea bine că bolnavul stătea rigid pe căruț, însă nimic nu făcea să se bănuiască sub haine corsetul.

— Așa-i că le face bine doctorul Ceriez? adăugă fata. Imposibil de ghicit forma ghipsului sub haine… le croiește pe măsură.

Și cu degetele bătu în rochia ei care sună dur și uscat lovind un corp tare dedesubt. Purta și ea un corset și totuși, era și ea îmbrăcată din cap până în picioare, fără nici o aparență exterioară a infirmității de care suferea.

— Și mie mi se va face un ghips, spuse Emanuel cu o mare descurajare în voce.

Acum, privind șirul de bolnavi alungiți, chestia bolii nu se mai rezuma pentru el la o simplă afirmație abstractă, „a fi bolnav”, în contrast cu „a fi sănătos”. Se simțea intrat în rang, ca într-o aliniere militară. Solidar cu dânșii în boală, solidar în ghips… Corpul însuși luase pe căruț o atitudine corectă și nemișcată de infirm…

Masa era pe sfârșite când intră grăbit Ernest însoțit de un alt bolnav. Ernest umbla normal; celălalt rămase o clipă în prag măsurând din ochi distanța care îl separa de masa lui, ca și cum și-ar fi acumulat forțe ca să străbată sala.

Dar ce era această nouă și dureroasă surpriză? Un umblet de schilod, o exhibiție de mascaradă, un număr de clovn?

Bolnavul se sprijinea în două bastoane și la fiecare pas arunca violent câte un picior în aer. Îl ținea o secundă tremurând suspendat, apoi îl zvârlea în lături și tot tremurând îl depunea pe parchet. Era un mers atât de convulsionat, atât de dezarticulat și de inuman, încât nici o paiață din lume n-ar fi izbutit să-l imite. Sărea parcă, dar nici sărituri nu erau acelea. O criză de epilepsie, asta era; o adevărată criză de epilepsie a picioarelor.

Ernest în acest timp părea să caute pe cineva în sală; puțin îi păsa de masă; când îl zări pe Emanuel, veni repede la dânsul.

— Ești noul bolnav despre care mi-a vorbit doctorul Ceriez? întrebă el și se recomandă.

Avea mișcări iuți și aproape sălbatice, în priviri îi ardea o devorantă curiozitate.

— Cunoști pe vecinii de masă? întrebă el din nou. Bolnavul din dreapta scoase o clipă capul din carte, îmbufnat că fusese întrerupt.

— Îți prezint pe domnul Roger Torn… un bun prieten al domnișoarei Cora.

Și arătă pe bolnava în rochie albastră cu care Emanuel vorbise până atunci. Atât Roger Torn cât și Cora se înroșiră până la urechi.

— Ce nesuferit ești! îi adresă un reproș tânăra fată.

— Într-adevăr așa se pare… răspunse Ernest. Dar cred că o să-ți schimbi în curând părerea… Știu eu să aranjez lucrurile… adaugă clipind șiret din ochi.

Ernest plecă să mănânce. Un vânzător de ziare intră in sală și începu să distribuie pe la mese jurnale și reviste. Bolnavii deschiseră foile să cetească. Masa se sfârșise și brancardierii veneau acum să ia pe rând cărucioarele în grădină. Emanuel, de când văzuse pe bolnavul care umbla aruncând din picioare, era cuprins de o cumplită tristețe. Privea cu o mare strângere de inimă cum oamenii de serviciu împingeau cărucioarele. Contrastul acesta între a duce o viață aproape normală (a ceti ziarul, a lua masa într-un restaurant împreună cu alții, a fi îmbrăcat) contrastul acesta între a fi un om ca toți oamenii și totuși a zăcea împrizonierat în ghips cu oasele cariate de tuberculoză, iată ce era dureros și trist în această boală.

Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi „cu desăvârșire viu”…

Ieși buimăcit din sală. În urma lui conversațiile și zgomotul continuau pline de animație. Fetele de serviciu strângeau tacâmurile zâmbind în trecere bolnavilor.

Ernest veni să-i propuie o plimbare cu trăsura chiar în după-amiaza aceea.

— Zilele frumoase de toamnă sunt numărate la Berck, spuse el. In curând ploile o să ne închidă pentru mult timp în casă.

Emanuel acceptă cu bucurie.

— În fond, pentru mine personal, boala nu mi se pare chiar atât de îngrozitoare… spuse Emanuel lui Ernest, în timp ce așteptau în odaie să li se anunțe venirea trăsurii. Am avut întotdeauna în mine un fond de lene care se găsește acum pe deplin satisfăcut, continuă el. Îmi întind oasele pe căruț, mă odihnesc admirabil, mă simt foarte bine… și n-am nici o dorință să umblu… Cred că dacă m-aș ridica, durerile s-ar înfige din nou în spate necruțătoare. Un singur lucru mă chinuie…

Tatăl lui care stătea pe pat și cetea în aparență ziarul, ridică brusc capul.

— Mă chinuie gândul că încet, încet va trebui să devin un adevărat bolnav… Că tot ce iau acum drept lenevie și odihnă va deveni în curând un prizonierat teribil… Mi-e frică de scoborâș… mi-e frică să nu ajung a umbla cu două bastoane, sărind ca o broască…

— Vezi doar bine că eu m-am vindecat, îl încuraja Ernest și bătu cu pumnul în piept.

— Porți și d-ta un corset? întrebă Emanuel. Pieptul sunase dur.

— Da… dar un corset simplu, nu de ghips, răspunse pe jumătate de gură Ernest.

— Pot să-l văd?

Ernest își scoase haina și cămașa. Semăna acum cu un luptător antic cuirasat în scutul lui, ori cu un bust mecanic, plin de șuruburi și curele, expus într-o vitrină ortopedică. Corsetul îi ținea trupul rigid de la șolduri până la umeri. Era confecționat dintr-un celuloid roz, perforat cu mii de găurele și legat cu șireturi la spate, în jurul gâtului, în jurul șoldurilor și pe laturi era înșurubat și strâns cu o montură de nichel, foarte complicată.

— Și cât timp mai trebuie să-l porți? întrebă Emanuel.

— Acesta nu-l mai părăsesc niciodată, răspunse Ernest. Doar noaptea la culcare îl scot… Trebuie să-l îmbrac mereu… toată viața poate…

Emanuel rămase tăcut și gânditor.

— Ei bine, decât să reintru în viață închis ermetic în asemenea aparat, prefer să…

Tăcu și lăsă fraza neisprăvită. Se făcu în odaie o mică tăcere. Tatăl lui se înfundă din nou în lectură în timp ce Ernest se îmbrăca la loc.

După câteva minute, tatăl lui lăsă ziarul și începu să-și facă valiza. Pleca chiar în după-amiaza aceea. În jena și tăcerea celor din odaie, se vedea bine că mai persista încă efectul frazei lui Emanuel.

— Să nu faci prostii, îi spuse tatăl lui, împachetând lucrurile și ferindu-se de o întâlnire a privirilor. Îți voi trimite bani ca să te îngrijești… ca să te vindeci… voi munci pentru tine… numai pentru tine… să nu uiți niciodată asta.

Emanuel avea sentimentalități facile și trecătoare. Ascultându-l pe tatăl său vorbind eu atâta emoție, îi veniră pe moment lacrimile în ochi, dar peste o secundă uită totul și sună nerăbdător să întrebe de trăsură.

Un băiat veni în fine să anunțe că trăsura sosise. Valiza era și ea gata – nu mai rămânea decât să scoboare cu toții.

În curte aștepta un fel de barcă enormă cu coviltir, pusă pe roți, trasă de un cal. Asta era trăsura pentru bolnavi? Da, asta era. Emanuel n-avea nevoie să se miște deloc. Cadrul cu salteaua pe care stătea întins intra înăuntru pe la spate, și pătucul aluneca pe un rulou ca la dric. Brancardierul închise panoul și dete hățurile lui Ernest în mână. Emanuel stătea puțin ridicat astfel că putea să vadă perfect înaintea lui. Ernest și tatăl lui se așezară și ei lângă dânsul, pe două scăunașe. Era loc destul și pentru valiză – trăsura asta putea conține îmbarcamentul unei corăbii…

Toamna își sfârșea zilele însorite și reci. Veștejeau ierburile prin grădini și claritatea obosită a după-amiezii foșnea calm prin copacii cu frunzele roșii și închircite. Străzile păreau abandonate… Emanuel își plimba privirile pe casele necunoscute, pe vilele cu obloanele trase, în orășelul acesta, pierdut undeva în lume sub un cer vaporos de toamnă.

La capătul unei străzi se ivi deodată imensa strălucire a oceanului… Umbre fantomatice și corăbii pescărești pluteau acolo departe în aur și lumină.

Emanuel luă hățurile în mână și conduse singur, de-a dreptul pe plajă. Existau pante de lemn, foarte puțin înclinate, care duceau de la Esplanadă direct pe nisip. Mai erau și alte trăsuri acolo, strânse în cerc. Bolnavii stăteau de vorbă țipând de la o trăsură la alta. Unul cânta din mandolină; o bolnavă tricota.

Oceanul sticlea numai cristale și azur. Emanuel respiră plenitudinea aceea inefabilă de imensă strălucire – aerul vast de larguri, infinitatea apelor. Tatăl lui și Ernest se duseră puțin la plimbare. Mai era aproape un ceas până la plecarea trenului. Emanuel fu mulțumit să rămâie singur, își umflă pieptul în respirație adâncă, urmărind alunecarea înceată a corăbiilor negre. Avu o clipă sentimentul unui imens abandon, în curând însă cei doi se întoarseră și ușorul lui extaz dispăru.

— Încă o jumătate de ceas mai suntem împreună, spuse tatăl lui foarte emoționat.

Emanuel mâna acum trăsura spre gară pe o stradă largă, cu vitrine imense, animată vag de câțiva rari trecători. O vedea pentru întâia oară și parcă totuși ar mai fi cunoscut-o cândva. Simțea că aparține acum străzii acesteia, oceanului din care respirase lumină, toamnei acesteia străine, mai mult decât tatălui său.

Se răsturnase o înțelegere a lucrurilor într-însul și un anumit sentiment al intimității trecuse de pe un platou al balanței pe celălalt. Strada conținea o veche nostalgie de amintiri. O văzuse poate cândva în vis…

Despărțirea fu simplă și rapidă. Întârziaseră pe drum și nu mai aveau decât o minută până la pornirea trenului. Tatăl lui îl îmbrățișă pe fugă și dispăru cu pași împleticiți. Purta în suflet, ca o greutate insuportabilă, melancolia acestei plecări prea grăbite.

Emanuel, rămas singur, avu o scurtă ezitare. Se găsea acum în fața unei vieți necunoscute și teribile. Ce trebuia să facă? Ce i se va întâmpla? Există momente simple în realitate, clipe banale de singurătate, oriunde, pe stradă, când deodată aerul lumii se schimbă și capătă brusc o nouă semnificație, mai grea și mai obositoare.

— Ești trist mi se pare, spuse Ernest când se întoarse de pe peron. Pentru ce n-a mai rămas tatăl tău încă o zi, două?

Emanuel cu gândurile răvășite nu știu ce să răspundă. Ernest apucă hățurile și îl conduse pe străzi necunoscute, îi defilau în privire case, acoperise… ferestre… multe ferestre… grădinițe intime și desuete de provincie, cu buchete arzătoare de mușcate roșii…

Ernest îl scoase din toropeală:

— Ai observat desigur că Roger Torn e supărat pe d-ta?

— Cine-i Roger Torn?

— Vecinul d-tale din dreapta… știi… în sala de mâncare, bolnavul acela roșcovan care stătea cu capul în carte.

— Aha! Da! Știu care… și spui că e supărat pe mine? Dar ce i-am făcut? întrebă uimit Emanuel.

— Adică la drept vorbind d-ta nu i-ai făcut nimic… nu ești vinovat deloc… Dar așa s-au întâmplat lucrurile, înainte de ai venit, aici, Roger Torn și domnișoara Cora stăteau la aceeași masă… e o veche simpatie între ei. Directorul sanatoriului, care nu scapă o ocazie să facă șicane, când ai venit d-ta, te-a plasat între ei, să-i desparți.

— Și ce-i de făcut acum? întrebă Emanuel. Poate aș cere alt loc în sală… Ernest se gândi o clipă.

— Da, ăsta e cel mai bun lucru. Spune directorului că vrei să stai lângă mine…

În aceeași după-masă, la întoarcere, Emanuel ceru să fie condus în cabinetul directorial, o odăiță sumbră, cu un birou neted, fără nici o hârtie pe el. Unicul obiect de pe masă era aparatul de telefon. Directorul stătea în fața lui, cu capul rezemat în mână, ca un câine sătul în fața unui os mâncat. Ascultă cererea lui Emanuel cu o bunăvoință acră și profesională.

— Da, se poate… voi da dispoziții pentru schimbare, spuse el încercând un zâmbet care se transformă în grimasa pe care o face cineva când a înghițit prea mult deodată.

Seara la masă, Roger Torn și Cora erau din nou împreună; Cora îi făcu lui Emanuel un mic gest cu mâna în semn de mulțumire.

— Ei vezi că nu sunt chiar atât de nesuferit? îi spuse Ernest în trecere. Și venind la masa lui Emanuel:

— În onoarea reîmpăcării, mâine seară, la ora 9, serată mondenă și… dansantă în odaia mea…

Emanuel, obosit, se culcase de mult când cineva bătu în ușă. Toată ziua stătuse închis într-un salon, împreună cu alți bolnavi. Plouase tot timpul, o ploaie rece și mohorâtă cu rafale aspre de vânt ce arunca apa în ferești. In tot sanatoriul domnea o tăcere îngrozitoare de loc pustiu.

— Cine e acolo?

— Te-ai culcat? Putem intra? Venim să te luăm… Era Ernest, însoțit de Tonio, argentinianul înalt, prietenul doamnei Wandeska.

Emanuel uitase de serată; e drept că luase totul drept o glumă a lui Ernest.

— Vedeți doar că sunt în pijama, le spuse el. Îmi pare rău că trebuie să refuz…

— Ei hai, nu umbla cu fleacuri… parcă ești singurul în pijama… spuse Tonio.

Ernest era și el dezbrăcat, cu o simplă cămașă pe dânsul și o pereche de pantaloni. Corsetul strălucea straniu la gât, în lumina slabă ce venea dinspre coridor. Tonio purta un halat de casă, foarte exotic și înflorat… Umbla în seara aceea numai cu un baston.

— Uite-te la noi… Suntem oare în toaletă de bal? Hai, te rog nu fă nazuri, insistă Ernest.

Emanuel n-avu încotro. Ernest și Tonio îi scoaseră căruțul afară. Odaia lui Ernest era pe același coridor, însă de cealaltă parte a clădirii, spre stradă.

Putea fi ora zece. Toată lumea dormea acum în sanatoriu. Umblau pe coridor în tăcere. Un singur bec ilumina anemic tot etajul.

— Încet, bagă de seamă… ne ciocnim de toate ușile, șopti enervat Ernest. Direcția s-ar fi putut obosi să puie încă un bec pe culoar…

— Un bec?… De ce numai un bec?… Ar fi trebuit să ilumineze a giorno… murmură Tonio ironic.

Zgomotul mărunt de voci ce se auzea estompat venea din odaia lui Ernest. Intrarea lui Emanuel fu salutată cu aplauze.

— Este noul nostru amic și ultima achiziție a direcțiunii! anunță Ernest.

În odaie domnea un talmeș-balmeș și o dezordine de neînchipuit. Câteva gutiere cu bolnavi erau împinse spre geam, alți invitați stăteau în picioare. Emanuel recunoscu pe Roger Torn și pe Cora, cu cărucioarele lipite unul de altul. În colțul ferestrei stătea un bolnav gras, negricios, cu nas de uliu, fumând calm dintr-o pipă. Emanuel bănui că e Zed. îi povestise Ernest multe despre dânsul cu o zi înainte. Era un fost conducător de automobile de curse. Toată lumea îi spunea Zed pentru că purta inițiala aceasta odinioară, pe tricou. Câștigase formidabil de multe trofee până ce într-o zi, într-un accident de automobil, își rupse labele picioarelor de la gleznă. Stătea acum întins pe gutieră cu o cuvertură ce acoperea la picioare ceva înalt. Ernest îi explicase că Zed ținea labele picioarelor într-un bloc de ghips și că bucăți de degete și piele erau prinse între ele cu agrafe de argint. O veritabilă tocătură de carne! conchise Ernest.

Mai erau în odaie un domn care discuta cu Zed și două tinere fete. Apoi lângă pat un alt bolnav întins pe căruț, venit de la o altă clinică. II chema Valentin și avea o față grozav de insignifiantă. Ernest făcu prezentările. Una din fete era Katty, o irlandeză.

— Katty, scurt! spuse Ernest. Cu identitatea incomplet stabilită… 21 de ani… venită la Berck să studieze bolnavii, așa cum alte fete de vârsta ei pleacă în Italia să studieze opere de artă…

Katty râse zgomotos. Se vedea bine că era puțin amețită. Părul ei roșcovan se zburlise cu totul și cu fața ei rumenă și pistruiată semăna cu o păpușă de salon, violent fardată.

Ernest începu să toarne vin alb într-un castron, pentru a prepara o băutură cu fructe. Îl ajuta cealaltă fată, o blondă tăcută și serioasă cu gesturi fine și simple. Emanuel rămase cu privirile pironite uitându-se îndelung la ea cum curăță bananele și merele, repede și cu îndemânare. Ernest nu i-o recomandase, dar o privea cu atâta insistență încât fata observă, se înroși ușor și murmură oarecum confuză:

— Mă cheamă Solange…

Și se șterse de un prosop ca să-i întindă mâna. Când băutura fu gata, Katty vru s-o toarne în pahare.

— Un moment! spuse Ernest.

Mai era un rest de rom într-o sticlă și îl turnă și pe acela în castron. Băutura era foarte tare. Cu toții aveau pahare de vin; numai Tonio și Zed cerură pahare mari. Alcoolul băut și fumul gros care plutea în odaie îl zăpăciră puțin pe Emanuel. Vedea toată adunarea acum printr-un văl cețos de amețeală. Și numele mlădios și argintiu de Solange persista în el ca o ușoară beție în plus.

— Asta-i o băutură răcoritoare pentru femei leșinate. Ei, Ernest… n-ai altceva?

— Coniac, dacă vrei. Dar coniac pur, nu jucărie. Ceva care turnat pe gât seamănă a lavă fierbinte…

— Să vedem! spuse Tonio.

Ernest aduse două sticle și prinse a destupa una.

— Ce spui, Zed? țipă Tonio de la celălalt capăt al odăii, facem un concurs de viteză pe traiectul unei sticle de coniac. Ei repede, un răspuns…

— Contra cronometru, sau cu plecarea în același timp?

Zed lua lucrurile ca un adevărat profesionist.

— Cu plecarea în același timp!

Ernest destupă și a doua sticlă și servi pe cei doi. Toată lumea avea acum atenția fixată asupra lor.

— Una!… două!… trei!… comandă Ernest.

Zed duse sticla la gură în aceeași secundă cu Tonio. Se auziră câteva gâlgâituri sonore, apoi Tonio aruncă sticla goală pe pat. O băuse din trei înghițituri de parcă ar fi fost mort de sete.

— Se cunoaște că ești amorezat… spuse cineva. Cine vorbise? Tonio rămase cu privirile fixe, în timp ce lua un pahar de vin de pe masă cu gesturi nesigure și îl duse și pe acesta la gură. Se făcu o clipă tăcere.

Valentin, bolnavul de lângă dânsul, avea însă chef de vorbă. Tăcuse până atunci și acum deschisese deodată gura ca să spună prostii.

— Ei, parcă nu știm cu toții că ești în dragoste cu d-na Wandeska? vorbi el cu animație, insistent și stupid.

Tonio rămase de astă dată uluit.

Câteva secunde se uită în jurul lui, la fiecare persoană în parte ca și cum ar fi implorat ajutor:

„Ia uitați-vă la mucosul ăsta care își bate joc de mine! „…

Deodată ridică paharul și spuse cu o voce solemnă și aproape țipând:

— Onorată asistență… toți… toți… care sunteți aici, vă declar în astă seară… pe conștiință și pe onoare că între mine și doamna Wandeska nu există nici un fel de… relații. Suntem prieteni… atâta tot… ați auzit?

Își pierduse cu totul capul. Valentin era desigur și el beat pentru că nu vroia să tacă.

— Ehe! Ehe! râse el subțire. Parcă nu știm că te duci la ea în fiecare seară.

— Stăm de vorbă, animalule! Stăm de vorbă! țipă Tonio. Tu nu știi că doamna Wandeska are un ghips… până la coapsă… care îi ține tot piciorul? Ce amor se poate face în asemenea caz?

Spuse asta cu o mare ezitare în voce; se vedea că îl frământa mustrarea de a trebui să facă asemenea declarații, dar nu putea rezista amețelii.

— Și ce-i dacă are ghipsul? continuă Valentin. Parcă nu se poate face dragoste și așa?… O mângâi… o săruți… în diferite locuri…

Tonio scârțâind din dinți se apropie de el. îl privi în ochi o secundă apoi brusc îi goli conținutul paharului, ce-l ținea în mână, drept în față. Valentin, zăpăcit și cu obrazul ud leoarcă, începu a se șterge cu mâinile. Apoi, când își reveni puțin, apucă cu violență o cană de pe măsuța de toaletă și vru s-o arunce în cap lui Tonio.

— Ei, ei, fără crime dacă se poate! strigă Ernest și se puse între dânșii ca să-i despartă.

— Tu, Tonio, culcă-te aici… comandă el și îl trânti pe pat. Stai cuminte și meditează-ți în liniște coniacul.

ÎI luă în același timp pe Valentin cu căruțul în mijlocul odăii, departe de argentinian.

— Ce animal! ce animal! bolborosi Tonio întinzându-se pe așternut… Dacă nu intervenea Ernest îi dădeam patru palme și-l lăsam mort pe loc!

— De la patru palme nu moare nimeni! proclamă calm Zed din colțul lui, ca un arbitru imparțial de match.

Pentru a crea o diversiune, Ernest începu să fredoneze încet o melodie. Cu toții o reluară în cor: „Votre mari… bididi… bididi… II est dans la soupente…”

— Mai încet! mai încet! comandă Ernest. „En train de baiser bididi… bididi…”

Ernest scoase un oftat comic și toată lumea începu a râde.

„En train de baiser la servante…”

Era o melodie monotonă și tristă, cu cuvinte pline de obscenități de om beat…

Cântecul însă în loc să-i anime și să-i trezească, îi înfundă mai rău în toropeală. Ploaia afară răpăia în geamuri, vântul șuiera cu lamentări intense și prelungite. Toată lumea rămase închisă în amețeală ca într-o adâncă preocupare interioară pe care o rumega în tăcere. Katty se trântise lângă Tonio pe pat și își băgase o mână în părul lui, alintându-l încet.

— Ei, lasă, că o să-și treacă… Tonio… Tononio… Tonononio…

— Ce-i asta? întrebă turbure Tonio.

— Așa vorbeam noi chinezește la școală, spuse Katty copilărește.

Valentin prinse a declama versuri, când fu deodată întrerupt de o controversă ce izbucnise între Zed și domnul de lingă dânsul. Domnul acesta era un inginer din Paris care venea din când în când la Berck în concediu să se odihnească și să vâneze rațe sălbatice în golful Authie, renumit pentru aceasta.

— Și eu îți spun că dintr-o lovitură îl nimeresc, insista inginerul. Cu degetul arăta ceva pe fereastră.

— Ia stingeți lumina! comandă Zed. În întuneric o să ne dăm seama mai bine…

Acum, în odaia obscură, veneau dinspre fereastră reflexele clătinate ale becului din stradă, agitat de vânt.

— Îl iau dintr-o ochitură…

— Să vedem… să vedem, spuse calm Zed.

Puseseră un pariu între dânșii dacă inginerul va nimeri cu pușca becul din stradă.

— Mi se pare că ați înnebunit de-a binelea, spuse Solange înspăimântată.

Inginerul plecă însă în odaia lui și se întoarse peste câteva minute cu ceva greu în mână. Ernest în întuneric dormita și nu prea își dădea seama de ce se petrece, până c,e inginerul deschizând fereastra, o rafală rece de vânt și de ploaie pătrunse în odaie, răvășind totul.

Ernest de data asta se trezise de-a binelea și merse împleticit spre geam.

— Într-adevăr vreți să faceți asta? Ați înnebunit cu toții în astă-seară?

Ajunse însă prea târziu. Inginerul pusese pușca la ochi, viză și trase, împușcătura răsună formidabilă; rămaseră toți îngroziți. Desigur că tot sanatoriul se trezise. Ce va urma acum? Palpitau de îngrijorare și de emoție. Tonio, buimăcit, se trezise din somn și dădea acum afară din stomac tot conținutul, cu horcăituri teribile.

În stradă becul continua să ardă în bătaia vântului, în zadar Ernest se căznea să închidă fereastra, în timp ce Solange încerca să smulgă din mâna lui Zed pușca pe care o luase de la inginer. Era absolut hotărât să tragă și el și nimic nu putea să-l împiedece de la asta.

— Dacă nu dai drumul la pușcă, să știi că trag în tavan! Am degetul pe trăgaci, spuse Zed foarte violent.

De altfel se și ridicase pe căruț, cu pieptul în aer, țintind becul de afară.

Ernest se dădu la o parte și a doua împușcătură răsună mai puternică, mai teribilă; mai terifiantă.

Totul, amândouă împușcăturile, durase mai puțin de o minută.

În stradă becul se stinse: fusese nimerit.

Consternarea îi împiedecă pe cei din odaie să mai protesteze. Zed răzimă pușca de un scaun. Ernest închidea fereastra încet, cu mișcări amorțite ca după o imensă catastrofă împotriva căreia nu mai poți face nimic. Clănțănea din dinți, de frig, de enervare; căuta un cuvânt destul de aspru, destul de violent pentru a se elibera de teroarea din sine, dar împușcăturile îl mai țineau încă zdrobit sub povara cumplitei spaime.

Emanuel asistase la toată scena cu impresia vie că nimic nu se petrece în realitate. De câteva minute, exact de la cearta dintre Tonio și Valentin, în jurul lui toate lucrurile luaseră un aspect neînțeles și artificial. Erau ăștia oameni cu adevărat? Parcă asista la o înscenare ridicul de falsă și de inutilă. Vor izbuti oare să joace oamenii ăștia teatru cu atâta seriozitate până la capăt? Împușcăturile, în loc să-l dezmeticească, îl prăbușiră și mai adânc în neînțelegere și halucinație. Astea fuseseră loviturile de grație care dărâmaseră cu pocnetul lor toată realitatea și-o scufundaseră în noapte. Ce se va desfășura de acum înainte nu putea să fie decât moale, lipsit de vlagă ca într-o lume construită din cârpe și vată. Emanuel nu mai avea nici o putere să-și imagineze ce va urma. Putea să se întâmple orice…

Zed mormăia întruna:

— Vedeți că am nimerit? Bolnav, dar încă om… hă… hă… iată, așa crăpat cum sunt și am dat gata un vânător… hă… hă…

Ceru să mai bea. Amețeala se transformase la el în seriozitatea aceea tristă cu care bețivii se obstinează să comită lucruri absurde.

Ernest umbla de colo, colo prin odaie și nu-și mai găsea locul:

— Ce o să fie acum? Ce o să fie? Să știți că mâine dimineață directorul ne dă pe toți afară… Ce nebunie!

De când se trăsese cu pușca în sanatoriu se deschideau și se închideau uși, se auzeau șoapte, umblete pe coridor. Ernest se duse la ușă și ținti cu urechea. În fundul unui coridor, undeva, o ușă fusese trântită cu zgomot.

— Ăsta-i directorul! Vine în anchetă! Ce să-i spun acum? Cu toții aveau respirația tăiată de intensitatea așteptării.

— Vă rog liniște acum! cea mai desăvârșită liniște… Se auziră niște pași târâiți venind spre odaie.

Ernest întoarse încetișor cheia în broască.

— Tăcere! șopti el. Credeam că-i directorul, dar… Cineva bătu în ușă. în odaie domnea cea mai deplină liniște.

— Ei, deschide! Deschide, domnule Ernest! Ce-i asta? Ce v-ați apucat să faceți?

Era o voce pițigăiată de femeie bătrână, începu să zgâlțâie ușa țipând ca o pasăre.

— Deschide! Deschide ușa…

— Ce este? Cine-i acolo? întrebă Ernest din odaie.

— Deschide, domnule Ernest, că chem brancardierii să spargă ușa… Sunt eu, supraveghetoarea de noapte… hai, deschide!

— Și ce anume vrei de la mine? întrebă Ernest cu mult calm.

— Mai întrebi ce vreau? Vă puneți pe băutură, vă îmbătați, trageți cu pușca… Ce-i aici, sanatoriu ori cârciumă?

— Bordel, exclamă imperturbabil Ernest. Și începu la rândul lui să strige:

— Ce vrei? Cine te-a trimis? Cine a tras cu pușca? Ai înnebunit? Vezi doar că și eu m-am trezit din somn, și eu am auzit împușcăturile… a tras cineva în stradă. Da’ ce-s pus eu, să fac poliție? Du-te și vezi cine a tras… și lasă-mă în pace…

Cineva de alături bătu în perete să înceteze scandalul.

— Împușcăturile s-au tras de aici, spuse din nou îndârjită vocea pițigăiată de afară. Mă duc să chem directorul…

Ernest descuie și cu o mișcare bruscă deschise larg ușa. Acum era față în față cu supraveghetoarea, el înalt, spătos, ea o bătrânică firavă în halat alb de serviciu, apariție scheletică în lumina palidă a coridorului, o fantomă slăbănoagă în toiul nopții.

— Ascultă! Ce vrei? spune-mi clar ce vrei?… De ce ai venit direct la mine? întotdeauna eu sunt țapul ispășitor în sanatoriul ăsta… Când se toarnă vin în pianul din salon, se vine la Ernest. Ernest a turnat… Când se aude gălăgie undeva, iute la Ernest… Când cineva împușcă, Ernest… veșnicul Ernest. Te rog să spui directorului că mâine plec de aici. M-am săturat… Auzi?

Supraveghetoarea rămase pironită și mută de stupefacție sub avalanșa aceasta rapidă de argumente. Ernest protesta cu atâta vehemență și sinceritate, încât mai că te apuca mila pentru băiatul ăsta atât de persecutat. Acum supraveghetoarea se găsea în încurcătură și nu mai știa cum să plece.

— Ei bine… Ei bine… mă duc să vorbesc cu sergentul de stradă, murmură dânsa confuză și se îndepărtă pe coridor în clinchetul legăturii de chei, ce acompaniase pașii ei țârșâiți.

Ernest se întoarse superb in odaie.

— Ați văzut? Dacă vrei s-o sperii pe bătrânica asta, spune-i că părăsești sanatoriul. E de patruzeci de ani în serviciu aici și a prins rutină… cum prind zidurile mucegai…

Acum mai greu era de condus pe fiecare bolnav la camera lui, dar Ernest se simțea prea epuizat, îl durea și spatele, iar de Tonio nici nu putea fi vorba ca să-l ajute: Adormise din nou în grămada acră și împuțită a resturilor de mâncare. Deocamdată se hotărâră să rămâie cu toții în odaie dormitând, iar în zori vor da câțiva franci unui brancardier ca să se ocupe de ei, fără să prindă de veste nimeni.

Afară ploaia încetase. Ernest întredeschise geamul ca să iasă mirosul greu de vin și de țigară. Zed dormea cu gura perfect deschisă în formă de O, ca și cum ar fi continuat în somn să se mire de reușita loviturii.

Emanuel nu-i vedea pe Roger și pe Cora, dar bănuia unde sunt cu gutierele alăturate, după șoaptele lor pasionate și diferite scârțâituri ale arcurilor de la cărucioare. În lumina unui chibrit pe care Ernest îl aprinse ca să caute cana cu apă, Roger și Cora apărură o clipă întorși pe e coastă, îmbrățișați.

— Își freacă ghipsurile unul de altul, mai mult nu pot face, șopti Ernest la urechea lui Emanuel.

Și Solange? Unde era Solange?

Emanuel o descoperi lângă fereastră, privind în noapte. Afară obscuritatea se făcea mai găunoasă și mai destrămată, iar pe fondul ei Emanuel se căznea să limiteze silueta exactă a Solangei. În odaie se făcuse liniște deplină.

— Dă-te mai încolo, brută! împinse Ernest pe Tonio și se culcă și el lângă Katty.

Valentin dormea dus, respirând zgomotos și subțire pe nas. Sforăitul lui acoperea tăcerea din odaie ca o rețea de sunete ce se împletea de la sine, peste trupurile culcate… Emanuel nici nu știu când adormi, privind fix la fereastră pata aceea incertă care era Solange.

Se trezi în zori buimăcit, nu atât de obosit cât de trist. Domnea în odaie o melancolie acră de după chef. Atmosfera „seratei” se resorbise într-un aer cenușiu, irespirabil, cu claritatea dezolantă a unei dimineți înnourate. Solange plecase de mult. Și Katty și Tonio. Ernest cu un brancardier se căzneau acum să scoată căruțul domnișoarei Cora.

Îndată ce ea fu plecată, Roger Torn desfăcu pătura ce-l acoperea și privi atent pe saltea.

— Ei mizerie! exclamă el foarte necăjit. Toată salteaua s-a udat și pijamaua și tot…

Avea fistule deschise și probabil că i se făcuse un pansament prost.

— Ce-i? Ce este? întrebă Valentin mahmur. A străbătut?

— Da… și încă mult… ce porcărie! Până la opt, când se deschide clinica, trebuie să stau în sosul ăsta…

Emanuel de la locul lui putu să vadă cearceaful umplut de lichide verzui, purulente.

Ernest și brancardierul se întoarseră și contemplară și ei dezastrul.

— Dacă te-ai zbenguit toată noaptea! spuse Ernest. Așa-ți trebuie!

— Ei, lasă acum te rog lecțiile de morală la ora cinci dimineața, răspunse amar Roger Torn.

Era rândul lui Emanuel să plece; le făcu semn cu mâna celorlalți salutându-i. Ernest împingea căruțul și căsca grozav, cât îl ținea gura.

Emanuel se regăsi singur în odaia lui și ziua îi apăru mai goală… mai dezolantă… în piept i se scobise un vid atroce, ca o nevoie adâncă de respirație, ori de plânset.

În dimineața aceea Emanuel ar fi dormit până la ora mesei, dacă n-ar fi primit o vizită neașteptată. Deschise ochii mari când văzu intrând pe doctorul Ceriez, însoțit de două infirmiere.

„Vine să mă certe desigur pentru cheful de astă noapte”, gândi el. Îi era rușine de o lecție de morală în poziția asta culcată, în timp ce doctorul l-ar fi privit de sus, fără a-și putea ascunde privirile, ori fără a putea să scape de atitudinea lui umilă, întins pe căruț ca un animal gata de disecție.

— Mai dormi la ora asta? întrebă doctorul cu vocea lui groasă, jovială. Tonul acesta prietenesc îl ustură cumplit pe Emanuel. Simți că i se face cald sub cuverturi.

— Ești dispus pe un timp atât de mohorât să-și comunic o veste neplăcută? continuă doctorul cu aceeași bonomie.

„Vrea să-mi anunțe probabil că sunt dat afară din clinică”, își închipui Emanuel și ridică iute capul, zâmbind nepăsător și încercând să-și ia un aer de canalie.

— Ei iată, să-ți spun pentru ce am venit. Aș vrea să te întreb dacă ai vrea să-și fac azi ghipsul. Odată și odată tot ești nevoit să-l porți… Trebuie fixate vertebrele dacă vrei să se vindece locul atacat. Ei, ce spui? îl facem azi, sau mai amânăm o zi?

Emanuel răsuflă ușurat; foarte mulțumit că nu era vorba despre chef, nu se mai gândi deloc la ghips și admise imediat cu efuziune:

— Bineînțeles, chiar azi!… Sigur!… Să-l faceți! Cred că m-am obișnuit cu poziția culcată și o să-l suport cu ușurință…

— Ești întâiul bolnav care te bucuri de ghips, zâmbi doctorul. De obicei ceilalți când le anunț asta fac o mutră de leșinați.

Un brancardier îl conduse la clinică.

Emanuel, în odaia albă și antiseptică, în mijlocul aparatelor ortopedice, avu brusc o scurtă strângere de inimă și într-un cont rapid al sincerității, regretă entuziasmul lui de odinioară.

„Oricum, mai bine un ghips decât o lecție de morală”, se încuraja el cețos. Gândurile i se încurcau puțin și din tot ce găsea în jurul lui, clar și inteligibil era numai mirosul puternic de acid fenic.

Eva, infirmiera, îl dezbrăcă de pijama.

— A fost chef, nu șagă, murmură ea destul de încet c-a să nu audă doctorul. Ii plăcea să intre în intimitățile bolnavilor și să se creadă prietena lor. Dar pe de altă parte îi bârfea pe toți față de doctor. Ernest o descoperise de mai multe ori făcând naveta cu știri false.

Emanuel se prefăcu că nu știe despre ce e vorba. Doctorul de altfel era gata și vroia să înceapă, își îmbrăcase un șorț larg, încheiat până la gât și cizme de cauciuc în picioare ca să nu-l stropească ipsosul. In clinică era destul frig.

— Te încălzești îndată, șopti perfidă Eva, iritată că Emanuel îi respinsese amabilitățile.

Îl îmbrăcă cu o flanea subțirică, albă, ca un tricou de sport. Emanuel, privindu-se în reflexul convex al unei cutii nichelate, găsi că îi stătea bine.

— De acum încolo cu flaneaua asta rămâi pe d-ta, până ce îți vom scoate ghipsul, spuse doctorul…

Asta risipi farmecul.

Îl întinseră cu burta în jos, pe două mese lipite una de alta. Apoi despărțiră mesele și Emanuel rămase cu mijlocul trupului suspendat în vid, făcând punte între ele. În lighene, pe scaune, aștepta praful alb, apă caldă și fâșiile de pânză.

Operația nu era deloc complicată: doctorul lua câte o fâșie, o tăvălea în ghips și o muia în apă. Apoi o aplica în toată lungimea ei pe spatele lui Emanuel ca pe o compresă. Baf! Una… Baf! încă una! Se lipeau de coaste, de piept… de șolduri… aderau de piele ca niște animale lipicioase vii, insinuante. Doctorul lucra cu o repeziciune de zidar căruia îi zboară cărămizile în mâini. Zemuia ghipsul scurs cu palma întinsă, îl clipocea ușor și îl modela pe trup. Fâșiile cădeau flasc una după alta și îl închiseră pe Emanuel într-o tunică albă de la gât până la șold.

Într-adevăr începuse să se încălzească, nu era nici dezagreabil, nici dureros, înăuntrul corsetului se lipea de el o umezeală călduță, destul de plăcută, iar din când în când o șuviță de apă se scurgea repede de pe umeri pe spate, înfiorându-l cu o fină caligrafie tactilă.

Acum dosul era gata. Ghipsul mai trebuia îngroșat în față, pe piept. Începuse de altfel să se întărească.

— Ia să te văd, poți să te întorci singur cu fața în sus? întrebă doctorul apropiind mesele.

— Da… imediat… răspunse pripit Emanuel și sprijinindu-se de un colț al mesei încercă să se răsucească.

Ce fuse asta?

Rămase stupefiat. Câte mii de kilograme cântărea acum? Imposibil de făcut o mișcare. Zăcea cu toate forțele anulate, inert, prizonier în corset. Asta era, va să zică!

Carapacea îl ținea închis ermetic, imobil, copleșit de ea, zdrobit pe loc ca de un bolovan. „Adio Emanuel! își spuse el. Ai devenit un om mort” și un nod dureros i se urcă în gât.

— Ce-i de făcut acum? întrebă dânsul.

Infirmiera și doctorul îl întoarseră cu fața în sus. Îl manevrau ca pe un manechin fără viață, îl ridicau, îl suceau, îl depuneau încetișor pe masă ca să nu-l lovească… Emanuel, deposedat de toate mișcările lui normale, avu o senzație teribilă de abolire pe care n-o mai simțise decât în vis.

Doctorul tăie în fața burții un pătrat pentru a lăsa liberă respirația. Cu foarfecă mai rotunji corsetul pe la pubis și pe la șolduri. Când Emanuel ridică puțin capul și se privi până în vârful picioarelor, descoperi că devenise o statuie cu totul hibridă, o stranie combinație de piele și ipsos.

Îl conduseră în odaia lui. Infirmiera aduse sticle cu apă caldă pentru a-l usca mai repede. Afară începuse din nou o burniță insistentă tamburinând în geamuri. Se dădu drumul la calorifer și sticlele cu apă caldă fură așezate în jurul ghipsului. Căldura plăcută de odinioară a compreselor se prefăcuse acum într-o umezeală ce clipocea în interiorul corsetului la cea mai mică încercare de mișcare. Zăcea cu capul în sus, privind crăpăturile tavanului. Cu cât trecea timpul, cu atât ghipsul se întărea și umezeala devenea tot mai rece. Căldura sticlelor de apă nu putea răzbate până dedesubt. I se aduse mâncarea dar nu puse mâna pe nimic. La ce bun să bage alimente în cutia asta de ghips?

Ernest veni să-l vadă îndată după prânz.

— Ți-au îmbrăcat uniforma! ai intrat în rang!… exclamă el. Și te-au nimerit tocmai după chef. Cred că te-ai dezmeticit.

Se întinse pe patul din odaie, lângă căruț, și aprinse o țigară.

— Ce nebuni, Zed și inginerul lui! Putea să iasă un scandal mare de tot din afacerea asta…

Emanuel își aduse aminte de noaptea petrecută la Ernest, dar acum, în lumina după-amiezei ploioase, în tăcerea fluierată mărunt de țiuitul caloriferului, toate detaliile precise de aseară se pierdeau într-o calmă disperare. Așa ca și cum nimic n-ar fi avut loc și n-ar fi existat niciodată altceva decât învelișul umed și rece al corsetului.

Ernest urmărea pe fereastră curgerea sinuoasă a șuvițelor de apă. Era și el copleșit de această zi de toamnă.

— Îmi pare bine când plouă… spuse el într-un sfârșit. Asta e vremea ce ne corespunde nouă bolnavilor. Ploaie, cer acoperit, frig… atunci știi că toată lumea e redusă la aceeași odaie cu patru pereți… la aceeași tristețe.

Emanuel îl înțelegea din tot sufletul.

— Când e frumos afară, când e cald si soare, continuă Ernest, atunci lucrurile îmi apar grozav de inutile și de neînțelese. Ce poate face un om în mijlocul limpeziciunii decorului? Și chiar de ar face ceva… e prea clar… prea vizibil și prea ininteligibil. Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea mai simplă evidență, îmi plac mai bine zilele astea mohorâte și ploioase, când stai închircit în casă și ai o înțelegere de câine bătut…

Tăcură câtva timp amândoi ascultând ploaia. Emanuel închise ochii.

— Vrei să te las să dormi?

— Imposibil… Stau într-o băltoacă îngrozitoare. Parcă îmi intră umezeala sub piele… până la oase… până la inimă… Parcă se urcă încet în cap…

— Într-adevăr e foarte neplăcut, aprobă Ernest. Cunosc asta, știu ce înseamnă… O să mai dureze încă două-trei zile până se usucă… apoi, nici nu-l mai simți.

Emanuel se gândi cu groază la cele „două-trei zile”.

— Crezi că mă voi obișnui vreodată cu asta? spuse el și bătu furios în carapace. De câte ori o să fac o mișcare, ghipsul o să mă ție pe loc și o să-mi readucă aminte că sunt închis ermetic într-însul.

— Te vei obișnui… te vei obișnui; o să faci câte mișcări poftești… ai să vezi – o să te miști cu ghips cu tot, ca și cum ar fi o simplă cămașă…

Ernest se ridică să plece.

— Vreau să te întreb ceva, spuse Emanuel. Cine-i fata aceea înaltă, blondă, care a fost aseară la tine? O cheamă Solange.

— Ah, Solange! E și dânsa o fostă bolnavă. A stat și ea pe gutieră ca tine. Vezi bine, s-a vindecat admirabil. Însă nu e domnișoară… e doamnă… a fost măritată și când a căzut bolnavă bărbatul ei a părăsit-o. Era destul de amabil și elegant din partea lui, nu-i așa?

— Și atunci dânsa ce caută acum la Berck?

— Uite asta e ceva foarte curios… Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume. Ai să simți și tu asta într-o zi. Toți negustorii, toți doctorii de aici, farmaciștii, chiar și brancardierii… toți sunt foști bolnavi, care n-au putut trăi în alte părți.

— Și Solange? întrebă din nou Emanuel pentru a reveni la un subiect care îl ardea.

— Trăiește singură aici. Își câștigă singură existența. E dactilografă într-un birou de avocatură.

Ernest deschise ușa. Emanuel îl reținu.

— Aș putea vorbi cu dânsa? aș putea s-o văd?

— Aha! Va să zică e vorba de ceva serios! Te-ai îndrăgostit de ea? Cunosc și chestia asta… e ceva in genul ghipsului dar tocmai pe dos: tortură uscată și fierbinte. Cred că mâine o să-i vorbesc și o s-o chem aici. Poate că o să vie, la revedere!

Și îl lăsă pe Emanuel în umezeală, în singurătate și în plină nerăbdare.

Umezeala deveni noaptea o tunică de febre și de coșmaruri. Emanuel ațipea o clipă și se scufunda într-o mlaștină. Era o zi de iarnă cu soare și zăpadă ce se topea pe acoperise, înota cu galoșii în apă, dar era soare în stradă. Soare! Soare! Ca bulgări de foc ce țâșneau în toate direcțiile! Un joc de artificii – dar ziua în lumină, în zăpadă! Orbitor! Asta vroia întotdeauna Emanuel. Să-l însoțească o fată în soare, pe o zi ca asta. Solange. Poate. Violetele umede încă de fecunditatea humei. Ce miros! Vezi acele două pasări albe care zboară din acoperiș în acoperiș? Sunt sufletele noastre… Zăgaz și dărâmare, „în umbră voi aștepta mai bine soarele și pe Solange…” în umbră toate lucrurile devin albastre. Apoi ventuzele… așa trebuie să fie… întotdeauna beatitudinea trebuie să fie absorbită de umbră și de ventuze… ventuze glaciale și gelatinoase…

Emanuel se trezea și aprindea lumina.

În anumite locuri ghipsul cântărea litri întregi de apă. Se ivea lângă coaste un spațiu neutru unde respirația putea să se elibereze o clipă, dar mai încolo se lipea iar de răceală. Lumina electrică amplifica totul și multiplica chinul cu fiecare obiect în parte. Mai suportabil era întunericul. În obscuritate, Emanuel delimita harta umezelii și a torturii. Erau promontorii ascuțite ce-i intrau în oase adânc… și mai încolo locuri calme și întinse de umezeală rece… apoi golfuri de liniște relativă, îi apărea în minte imaginea Solangei. Dar devenise imposibil de despărțit amintirea privirii ei limpezi și albastre, de mucegaiul dezgustător al umidității.

Începu să dârdâie de frig. Apoi îi trecu frigul, dar continuă să dârdâie de enervare.

Într-un sfârșit adormi zdrobit de osteneală. Simți că somnul îl copleșește, știa că doarme, că nu-i decât scufundat într-o moleșitoare trezie, dar nu mai avea putere să se gândească la aceste lucruri. Plutea în ape foarte grele și epuizante…

În dimineața aceea, Emanuel stătu tot timpul în salon cu alți bolnavi, copii, doamne bătrâne care tricotau, impozante pe gutiere ca niște statui indice. Se prelingea pe pereți o zugrăveală verde și spălăcită, ca o boală grozavă și secretă a încăperii.

Emanuel, acoperit până la gât de cuverturi albe, abia de putea mișca puțin capul în dreapta și în stânga. Putea vedea pe „marchiză”, o fostă profesoară totdeauna în rochie de catifea violetă, cu brățări și inele pe degete, cu medalioane și dantelării ornamentând enormii ei sâni defuncți.

Într-un colț, un băiețaș de vreo zece ani macină dintr-o cutie muzicală cu manivelă refrenul persistent și neurastenizant al acelorași trei note minore. Era băiatul unui negustor din Viena. Tatăl lui stătea lângă dânsul mângâindu-l pe păr.

Conversația era generală. Emanuel căzu în mijlocul ei ca o nouă pradă, ușoară de înhățat. Cu toții începură a se interesa de ghipsul lui. Emanuel răspundea cu binevoitoare plictiseală, îl frământa o așteptare secretă. Ernest plecase jos la telefon să întrebe pe Solange dacă poate veni la sanatoriu.

— În tot cazul, acum dimineață are serviciu, poate după-masă… spuse Ernest. Și ce să-i spun? Ce motiv să-i dau?

Emanuel se gândi o secundă.

— Spune-i pur și simplu că vreau s-o văd…

Ernest nu mai revenea. Emanuel de nerăbdare începu să răspundă încurcat la întrebările celor din jurul iui.

— Te doare capul? întrebă „marchiza”.

— Da, îngrozitor… capul și gâtul… și șoldul stâng… răspunse cu infinită seriozitate Emanuel și fu lăsat în pace.

Într-un sfârșit se auziră pașii lui Ernest.

— Vine! făcu el un semn discret, clipind șiret din ochi chiar din prag.

Emanuel simți brusc o mare greutate evaporându-se din ghips. Dar Solange întârzie și nu veni decât aproape de ora mesei.

Brancardierii începuseră să ia bolnavii pentru ascensor. Emanuel ceru să fie condus în odaia lui. ÎI urmau pe coridor Ernest și Solange. Era una din senzațiile ciudate legate de boală, când un bolnav împins pe căruț era urmat de persoane sănătoase. Ceva ca mersul familiei după o targa cu un cadavru sau ca al călătorilor grăbiți care se iau după căruța lor de bagaje.

Emanuel ar fi vrut să rămâie măcar o clipă singur cu Solange. Ernest înțelese și vru să plece, dar Solange îl reținu. Se interesă îndeaproape de ghips.

— E foarte neplăcut… nu-i așa? Și eu am stat în ghips opt luni și acum am uitat totul…

În odaie nu era nici un scaun. Solange se așeză pe pat, lângă Emanuel. Era atât de aproape de dânsul încât el îi simțea parfumul ei, un amestec indiscernabil de mandarină și de lavandă, un parfum proaspăt care adera perfect de tricoul simplu pe care îl purta, o flanea albastră cu un guleraș alb, răsfrânt, de școlăriță. Toată grația acestei femei tinere venea de la o anumită asprime în îmbrăcăminte, în gesturi, în parfum…

Vorbiră despre lucruri neînsemnate în timp ce Emanuel se căznea să descopere cum ar putea-o face să mai vie o dată la dânsul, singură. Începu brusc să geamă, mai întâi foarte discret, apoi intensificând gemătul până la limita precisă unde ceilalți puteau să-l audă și totuși să creadă că ar vrea să-I înăbușe.

— Ce ai? îl întrebă Solange.

Emanuel încetă și încruntă sprâncenele. Trebuia bine jucat, destul de clar pentru ca să se vadă că suferă în secret și că totuși, stoic, preferă să tacă.

— Eh… nimic, absolut nimic, spuse Emanuel cu o constrângere de care ceilalți se speriară.

— Ba văd că te doare ceva, trebuie să ne spui… Să știi că nu plec până nu știu ce te doare, spuse Solange cu subită compasiune…

Emanuel exulta, dar protestă din nou cu același ton melancolic:

— Vă asigur… că nu-i nimic… o să-mi treacă… Solange părea sincer mâhnită.

— Ei hai, spune ce ai…

— Ficatul, murmură Emanuel (nu suferise de ficat niciodată în viața lui).

— Unde te doare?… arată-mi mie… spuse Ernest.

Emanuel nici nu prea știa unde se ivesc durerile într-o criză de ficat. Arătă cu palma deschisă tot pieptul și jumătate de burtă. Era suficient după părerea lui.

— Uhuu! se miră Ernest. Astea sunt dureri iradiate în centură…

— Și te-a lovit criza tocmai acum când ai și ghipsul…

— E îngrozitor, șopti Emanuel și se înduioșa atât de sincer de sine însuși, încât aproape îi veneau lacrimile în ochi.

— Ce-i de făcut? întrebă Solange.

În acel moment i se aduse tava cu mâncare. Emanuel era leșinat de foame.

— Cred că ai face mai bine să nu mănânci nimic, îl sfătui Ernest.

— Da… da, aprobă Solange. Un ceai, un simplu ceai, cu pesmeți.

Și fata de serviciu plecă cu tava încărcată, lăsând după ea trena plăcută a unui miros de supă caldă. Emanuel devenise acum cu adevărat trist, dar trebuia să joace comedia până la sfârșit.

— îmi este mai bine, murmură el.

— Să stai liniștit, auzi? și o să-și treacă, îmi pare grozav de rău că nu mai pot rămâne, spuse ea uitându-se la ceas. Îmi pare rău de asemeni că suferi atât…

Un scurt acces la ficat crispa din nou fața lui Emanuel, dar fu suportat admirabil.

— Și nu e numai asta… murmură el. Toate durerile, toate ghipsurile nu sunt nimic pe lângă îngrozitorul, înspăimântătorul chin de a sta singur într-o odaie… în fiecare zi… în fiecare zi…

Ernest înțelese acum totul și tuși aprobator.

— Pentru ce nu vii să-l vezi mai des? întrebă Solange pe Ernest, dar acesta tăcu în timp ce Emanuel continuă să geamă.

— Ei bine, voi veni eu să te văd, spuse Solange cu eroism. Când? Stătu să se gândească. Duminică, de exemplu. Duminică sunt liberă toată ziua…

— Vă mulțumesc… vă mulțumesc mult de tot, gemu Emanuel într-un ultim efort de umilință și clovnerie.

— Te rog însă să nu uiți, spuse Ernest.

Plecară amândoi. Rămas singur, Emanuel avu o scurtă destindere. I se aducea tocmai ceaiul.

— Și restul… comandă el. Trebuie adusă toată tava… cu mâncare, totul… mi-e foame… mi-a trecut criza și trimise înapoi băutura anemică și siropoasă, spre deplina uluire a fetei de serviciu.

Emanuel după-masă nu se putea plânge că fusese abandonat. Veniră mulți bolnavi să-l vadă și mai întâi Toni. Era amărât: sosise de câteva zile o rudă a doamnei Wandeska din Polonia, un așa-zis văr, care trebuia s-o ia acasă.

— Ce o să mă fac singur? se frământa el.

Îl chinuia mai ales enigma acestui văr tânăr și destul de plăcut la vedere care putea fi, eventual, un amant…

Apoi Zed, în căruț, îi făcu o mică vizită, și înspre seară când fu din nou singur, veni Quitonce, bolnavul care umbla cu două bastoane, zvârlind din picioare. Acesta rămase un timp mai îndelungat. Era destul de tânăr, dar cu tâmplele încărunțite. Părea că nu se gândește niciodată la infirmitatea lui. De altfel o și mărturisea:

— Înțelegi? Eu sunt bolnav din copilărie. Cunosc toți doctorii, toate infirmierele, toate sanatoriile din Europa. Există escroci internaționali care au cutreierat tot globul și știu în mod exact în ce oraș, la ce firmă se poate da o lovitură sigură… Eu știu, pe de rost, geografia clinicilor de boli osoase, îți pot spune în ce sanatoriu din Elveția infirmierele sunt amabile și unde se face în Germania cel mai bun ghips… Sunt specializat… în meseria mea de bolnav am depășit diletantismul. Am devenit cu adevărat un „profesionist”.

Quitonce era fiul unui renumit inginer din Paris. Emanuel văzuse odată în ziare fotografia inginerului Quitonce la inaugurarea unor lucrări tehnice de seamă.

— Ești un erou al bolii, nu un profesionist… îi spuse Emanuel.

— Ce e aceea a fi un erou? sări Quitonce. Dacă a cuceri în lume ceva înseamnă a fi un erou, atunci eu n-am cucerit nimic și nu sunt un erou. Iată, să-și spun eu ce este cu eroismul bolnavilor…

Se opri o clipă să respire, era puțin astmatic și asta dădea conversației lui un mare calm și un mare farmec. Vorbirea lui liniștită, pe ton uniform se menținea însă numai atât timp cât stătea pe un scaun. De îndată ce se ridica, se punea în funcție mecanismul zgâlțâitor al picioarelor și tot restul corpului se zguduia și el, ca o uzină ce vibrează toată când lucrează în ea un motor puternic.

— Pentru a fi un erou, pentru a ajunge la un țel, continuă Quitonce cu o ușoară oboseală în voce, trebuie o anumită energie și o anumită voință pentru înfrângerea unui mare număr de dificultăți. Ei bine, orice bolnav dispune de aceasta, în timp de un an de zile un bolnav desfășoară exact atâta energie și voință câtă trebuie pentru a cuceri un imperiu…. Atât doar că le consumă în pură pierdere. Iată de ce bolnavii pot fi numiți cel mult niște eroi negativi. Fiecare din noi este un „cel ce n-a fost Cezar”, deși a îndeplinit toate condițiunile pentru a fi. înțelegi? A conține toate elementele componente ale unui Cezar și a fi… un bolnav. E forma suprem ironică a eroismului.

Își trecea mâna pe față ca pe o mască. Părea oarecum preocupat de altceva decât de ceea ce vorbește.

— Peste două săptămâni sau o lună, nu știu exact când, va trebui să fiu din nou operat. Va fi a douăsprezecea operație în viața mea… Mi s-au tăiat degete putrede, bucăți de craniu. Uite cicatricele aici… și dincolo… și aici. Ei bine, dacă mi-ar mai trebui pe lângă toate și eroism ca să suport această nouă probă, m-aș sinucide… n-aș rezista…

— Și totuși o vei suporta, spuse Emanuel.

— Desigur… desigur… însă „dincolo” de eroism… nici cu curaj… nici cu speranță… cu nimic. Păstrez pentru operație sentimentul absolut neutru pe care îl am când beau un pahar de apă… nici curaj, nici lașitate… beau un pahar de apă, atâta tot.

Își trecu din nou mâna pe obraz și rămase tăcut cu fața în palmă, în odaie se întunecase, dar Emanuel nu vroia să aprindă lumina pentru a nu întrerupe incantația acestui început de prietenie.

— Am făcut totul în viață, spuse din nou Quitonce, am încercat toată gama, de la dureri până la… eram să spun voluptăți… până la prostii… Aprinde puțin!

Scoase din buzunar un portmoneu voluminos și scotoci prin el.

— Uite-te și dumneata la ele…

Dete lui Emanuel un pachet de fotografii.

Erau toate fotografii pornografice, destul de bine prinse, în toate revenea aceeași figură de bărbat vânjos în pielea goală, în plină tensiune virilă, și două femei cu trupul foarte fin modelat. Emanuel, privind mai cu atenție, descoperi că bărbatul hipersexual era chiar Quitonce.

— Îmi regăseam întotdeauna forțele între două operații, explică el. Ce zici? Excitante, nu?

Emanuel era torturat de o întrebare pe care însă n-o puse. „Oare în timpul actului sexual Quitonce arunca din picioare ca și atunci când umbla?” Viziunea unei paiațe dezlănțuite frenetic, azvârlind și tremurând din tot corpul în dragoste era penibilă. Înapoie fotografiile cu mulțumiri.

— Excitante, hm? mai făcu o dată Quitonce, plescăind din limbă.

În noaptea aceea Emanuel fu măcinat de cumplite pofte. Era o suferință unică și teribil de limitată. Sexul se prefăcuse într-o durere vie, într-o aspră tortură interioară a pielii însăși, ce smulgea din pubis, o dată cu epuizanta lui virilitate, tot restul de calm necesar somnului. Era o supremă trezie adânc înfiptă în carne, un suprem efort prizonier…

Și apoi începură către dimineață, în interiorul ghipsului care se uscase, mâncărimile de piele. Era o nouă suferință, un nou chin, o nouă sfâșială rece, halucinantă, în zadar Emanuel aluneca mâinile neputincioase pe corset. Unghiile zgâriau doar tunica groasă de ghips, în interior pielea se aprindea pe anumite suprafețe și iritația creștea frenetic, ca o revărsare de acizi sau ca o gheară măruntă ce se plimba prin rețeaua cea mai fină a nervilor.

Închidea ochii și strângea pleoapele cu putere simțind bine că nu mai putea conține atâta iritație calmă și demențială, încercă să se scarpine, frecându-se pe dinăuntru de pereții ghipsului, dar noi teritorii de piele se incendiau de frenezia mâncărimii, in timp ce durerea sexualității creștea și ea mereu, paralelă cu iritația pielii.

Emanuel își adună încă o dată cu putere toate fibrele feței și se concentra într-o supremă rezistentă. Cu pumnii închiși, cu pleoapele strânse, închircit și redus la minimum, se hotărî astfel să aștepte consumul arderii ce-i cuprinsese trupul.

În fine veni și ziua de duminecă. Ploaia încetase. Toți bolnavii fură scoborâți la aer. Zăceau aliniați pe cărucioare sub un îngust coviltir de pânză murdară, cândva galbenă, acum decolorată de ploaie, în față se ridica obsedantă și sumbră clădirea sanatoriului. Câțiva sărmani metri de gazon uscat și vreo două tufișuri de trandafiri veștezi formau toată grădina. Era o grădină umilă și tristă, închisă între ziduri ca un animal suferind într-un țarc.

Emanuel se acoperise bine cu două pături ca să nu-l răzbească sub ghips curenții reci. Venea, dinspre ocean, o briză tăioasă și umedă, impregnată cu miros puternic de alge și de putreziciuni. Aștepta cu nerăbdare pe Solange, deși știa bine că nu va veni dimineață. Își aprinse o țigară și pufăia din ea calm, fumul se înfășură în fir albastru, rupt de vânt și Emanuel îl urmărea inert, tăcut, fără gânduri.

Toată îngrozitoarea lui noapte de chin și de frământări se evaporase uimitor în aerul amplu al dimineții de toamnă. Toaleta cu apă rece, în odaia lui, îl reîmprospătase ca o piele nouă, ce ar fi îmbrăcat-o pe obraji și pe mâini. Trecu buretele îmbibat cu apă, în mod absurd și inutil, și peste tunica de ghips, ca o satisfacție de ordin strict moral, își îmbrăcă apoi cămașa corect ca pe un trup bine spălat. Ghipsul în interior se uscase aproape complet.

Emanuel rămase în grădină, izolat de ceilalți bolnavi până la ora mesei. După-amiază, se închise în odaie, înfrigurat de așteptare. În sanatoriu domnea, vidă, atmosfera de plictiseală a după-amiezelor de duminică. Răsuna din când în când în vreo odaie ecoul ronțăit și șters al unei plăci de gramofon, apoi tăcerea recădea mai grea și mai hipnotizantă. Asculta cel mai mic zgomot de pe coridor. Era oare de astă dată Solange? Pașii se apropiau înșelători și deodată se prefăceau în pașii indiferenți ai unei persoane străine, ca într-o experiență de prestidigitație cu o rapidă substituire de obiecte.

În zadar așteptă până seara târziu. Solange nu veni nici în ziua aceea și nici în ziua următoare. Exasperat trimise cu un brancardier un bilet, la pensiunea unde stătea. Dar nici aceasta nu avu vreun efect. Emanuel umilit macină acum o stăpânită dar destul de violentă pornire împotriva ei. Așteptarea se prefăcuse în dorința de a nu o mai vedea deloc, dar dorința asta era tot atât de lucidă și de insistentă ca și cealaltă. Trecea încă un ceas, încă o zi din „așteptarea de a nu o mai vedea”. Știa că întâmplarea i-o va pune din nou în față, și măsura timpul probabil în care această întâlnire nu va avea loc.

Într-o seară, pe la sfârșitul săptămânii, pe neașteptate Solange bătu la ușă. Ce-mi va spune? Ce motiv banal și absurd va invoca? gândea Emanuel. Solange intră cu respirația tăiată, cu obrajii înflăcărați. Fugise? Venise atât de grăbită? Ce comedie! gândi Emanuel. De patru zile de când primise biletul avusese tot timpul să vină încet…

Ținea bilețelul desfăcut în mână. Era îmbrăcată cu un pardesiu simplu de voiaj.

— Ești supărat că nu ți-am răspuns imediat? întrebă ea, văzându-l îmbufnat.

Emanuel nu răspunse.

— Vin de-a dreptul de la gară. Am stat la pensiune doar o clipă cît am cetit biletul. Ei iată, chiar în ziua aceea când am plecat de aici, patronul meu a avut chestiuni importante de aranjat la Paris și m-a luat cu dânsul… De cinci zile înnebunesc bătând la mașină contracte și aranjamente… O fabrică de aici din împrejurimi fuzionează cu altele. Imposibil să-ți închipui câte cifre și paragrafe pot conține burțile unor fabricanți…

Vorbea repede ca să-l liniștească pe Emanuel urmărind pe fața lui semnele de înseninare.

— Duminică mi s-au dat două ceasuri libere. Atâta tot. Mi-am cumpărat un sandwich și am intrat într-un cinematograf ca să mă pot distra, odihni și potoli foamea în același scurt interval de timp.

Emanuel își simți brusc evaporată toată indiferența aspră ce și-o pregătise pentru dânsa în ultimele zile ca o încărcătură de explozibil. Ar fi vrut să-i apuce mâinile imediat și să i le sărute; să-i spuie că o iubește pentru ca momentul acesta anost al oricărui început de dragoste să fie trecut mai repede.

Solange își dezbrăca pardesiul. Emanuel o privea, înaltă, simplă în fața lui și se înfiora ușor de uluitoarea ei prezență, totală, inexprimabilă, conținută brusc de aceasta in odaie atât de îngrozitor de pustie până atunci. Se așeză tot pe pat, lângă dânsul, așa ca înainte cu câteva zile. Vertiginoasă senzație de realitate după o îndelungată așteptare… În timpul călătoriei rochia ei se impregnase cu aerul acid de compartiment, dar prin transparența acestui miros, Emanuel regăsea vechiul parfum de lavandă.

Într-un sfârșit o întrebă dacă nu vrea să mănânce ceva. Ea ceru un ceai și o portocală. O privi într-o lucidă reverie cum mânca portocala. Cu fiecare gest se desăvârșea plenitudinea simplă a regăsirii, împărțise fructul în patru și mușca de-a dreptul din carnea roșie, zemoasă, atât de adânc, încât îi rămâneau firișoare albe de coajă printre dinți.

— Iartă-mă că devorez portocala ca o sălbatică, se scuză ea.

Emanuel de câteva minute se simțea copleșit de povara ghipsului. Exact din momentul când îi trecuse prin minte că Solange ar putea fi amanta lui. Dar cam în aceeași măsură în care îl apăsa greutatea corsetului, îl tortura și dezinvoltura limpede a Solangei. Căuta câteva vorbe destul de simple și directe pentru a i le spune, dar toate frazele mintale se decolorau repede în fața elementarei ei prezențe.

Câtva timp statură de vorbă prietenește. Solange îi povesti mici incidente din drum și i-l prezentă pe patron ca pe un financiar „a cărui destinație primitivă oscilase desigur timp îndelungat între tentația de a deveni măcelar ori hingher”. Emanuel era torturat de gândul de a-i apuca mâna într-a lui. Va rezista oare? O va retrage? Mâna Solangei odihnea indiferență pe fierul patului.

Era mai ales paralizat de imaginația lui precisă: vedea în gând idila lor de mult consumată, urmărea atitudini exacte de dragoste între ei, ce nu existaseră încă niciodată, avea brusc vechi amintiri de lucruri ce încă nici nu se întâmplaseră, scene vii ce-i furau pasionant atenția și înfășurau atmosfera prezentă în calmul unor evenimente de mult petrecute…

Apoi, brusc, toate gândurile ancorau stupide în imposibilitatea de a-i apuca mâna; în paralizia gestului cel mai simplu și mai imediat. Într-un sfârșit, reuși să întindă brațul cu un suprem efort, dar gestul fu atât de rapid și de brutal, încât Solange tăcu înspăimântată. Îi strângea acum cu putere mâna între degetele lui osoase închizând ochii, ca într-o experiență de magnetism.

Solange îl privea nedumerită. Dar când Emanuel o trase spre el înțelese, și se lăsă în voie pe gura lui, fără zbateri și fără nici o protestare. Buzele îi vibrau ușor. Parfumul părului îl ardea pe Emanuel ca și surpriza fascinantă a sărutului, ca și căldura limpede a brațului ei descoperit.

— Știu bine ce fac, murmură ea. Pentru asta am venit.

Îl înconjură cu brațele și își lipi obrazul fierbinte de al lui. Se petrecu atunci ceva îngrozitor. De câteva clipe Emanuel uitase din nou că purta un ghips. Acum, înconjurat de brațele Solangei, greutatea lui îl apăsa insuportabilă. Solange strângea un bust de piatră. Emanuel aluneca zadarnic mâinile pe umerii ei, între dânșii ghipsul punea o barieră de indiferență și crea o organicitate nouă, impersonală și teribil de dură… îi venea aproape să plângă de ciudă. Dificultatea corsetului îi biciuia mai aprig sângele și îl răscolea de dorinți. În neștire îi mângâie brațele, apoi coapsele. Simți deodată stofa rochiei, marginea ciorapilor și, mai sus, netezimea pielii. Cu mâna întinsă reuși să stingă lumina, în întuneric totul se precipită într-o dorință mai impetuoasă, dar care se reducea în zbaterea de pe căruț neputincioasă, scrâșnind din dinți.

Deodată, în momentul când Emanuel alunecă mâna lui sub rochie și simți trupul cald, apoi unghiul inefabil și fierbinte, al coapselor unite, Solange murmură:

— Asta o să-ți facă rău!…

Emanuel avu o tresărire interioară și cumplita lui amețeală nu făcu decât să se reanime cu o exaltare și cu pofte mai vii. Cuvintele șoptite îl ardeau ca un lichid mai fierbinte, mai corosiv, în sânge. „Asta o să-ți facă rău” repeta el, „Asta!..” adică ceea ce dorea el, ceea ce îl chinuia și îl răscolea atât de grav în clipa aceea.

Atingea acum feminitatea ei secretă și suferința lui deveni aproape furioasă. În zadar încerca să alunece alături pe pat; ghipsul îl ținea imobil, legat de căruț. Solange căzu cu capul lângă dânsul în tot lungul lui, pe trupul încercuit de corset, ca pe un manechin neînsuflețit. Acum ghipsul împiedeca mai mult ca înainte, mișcările libere, naturale… Emanuel, dezgolit, nu izbuti să pătrundă convulsiv decât pulpele ei, între coapsele strânse, acolo unde carnea fierbinte deveni înșelătoare timp de o clipă… O clipă în care exaltarea crescu imensă și se destinse într-o supremă epuizare. Era un act viu și normal, redus la un simulacru penibil, de care Emanuel se simțea umilit și rușinat.

Aprinse lumina în silă. O disperare amară și istovitoare zumzăia prin cap ca un inepuizabil mecanism imposibil de oprit. Solange îl mângâie pe frunte, apoi simțindu-i toată tristețea, își alipi din nou obrazul de al lui.

— Te rog să nu fii trist… Mai mult decât a sta în pat lângă tine, aș vrea să fiu câinele tău și să dorm în pragul ușii. Este tot devotamentul de care mă simt capabilă…

Emanuel simți că o parte din viața lui, liberă și esențială dispăruse dintr-însul, poate pentru totdeauna, în locul ei își făcu loc o amărăciune calmă, și dureroasă, ca o nouă lumină interioară plină de tristeți.

În săptămâna aceea avu loc o întâmplare care îl impresiona adânc pe Emanuel. Tonio de câteva zile nu-și mai găsea locul în sanatoriu. Umbla zăpăcit prin coridoare cu cămașa desfăcută, trăgând cravata după dânsul ca lațul unui câine. Se apropia ziua plecării doamnei Wandeska.

— Ah! cel puțin dacă aș ști că slăbănogul acela blond care o însoțește pretutindeni nu e amantul ei, spuse el într-o seară lui Ernest.

Își păstra totuși vechea lui atitudine demnă și indiferentă în sala de mâncare. Venea sprijinindu-se de un singur baston și ridica puțin capul, cu privirile vag distrate când saluta pe d-na Wandeska. Ținea să-și suporte disperarea, cu o mândrie rece și bărbătească, în ochi îi plutea însă toată melancolia nopților nedormite. Îi scăpa de sub control un simplu gest, ori o atitudine infimă, ori apărea câte o nuanță clară în paloarea feței, care nu puteau înșela pe nimeni. Încerca apoi, bietul băiat, să șchiopăteze cât mai puțin când trecea prin fața vărului sănătos cu obrajii rumeni.

Emanuel ieșind cu trăsura îl găsea veșnic la o masă în fața unui bar de mâna treia, pe esplanadă, cu ochii rătăciți, în fața unui pahar cu lichid galben pe care îl sorbea cu paiul. S-ar fi părut că e oranjadă, dar era cu totul altceva:

— E o invenție a patronului de aici, bolborosi Tonio, ceva foarte bun… rachiu amestecat cu rom și câteva gălbenușe de ou. Foarte bun și întăritor…

Era atât de întăritor încât, când se ridica de la masă, abia de se ținea pe picioare.

În zadar Ernest și Emanuel încercau să-l convingă că bănuielile lui nu-s întemeiate. Într-o după-amiază, mai beat ca de obicei, nu se mai putu stăpâni de neliniște. Alergă la Ernest. Îi trecuse prin cap o idee:

— Odaia lui Emanuel – nu-i așa? este lipită de odaia d-nei Wandeska?

— Exact, răspunse Ernest.

— Am văzut în odaia lui Emanuel un dulap, care desigur ascunde după el o ușă. Ce-ar fi ca diseară?… înțelegi?

Ernest se prefăcu că nu pricepe nimic.

— Ei asta… nu înțelegi? Să merg diseară când vine vărul la dânsa, să dau la o parte dulapul, să ascult la ușă și atunci o să știu cu siguranță dacă…

Îi venea greu să-și exprime grozava supoziție cu glas tare, s-o audă spusă de el însuși.

— Ar trebui să-l întrebăm și pe Emanuel, spuse Ernest. Ce crezi?

Se duseră în odaia lui dar nu-l găsiră. Era plecat cu trăsura pe plajă. Tonio fierbea de nerăbdare, îi intrase în cap ideea asta și se învârtea acolo înăuntru frenetic, ca un titirez, rupând toate rețelele gândurilor ca firele de păianjen. Trebuia, oricum, să aștepte până seara, dar alergă să-l caute pe Emanuel pe plajă, ca și cum nervozitatea ar fi putut precipita timpul, biciuindu-l să treacă mai repede.

Urcă gâfâind colina ce ducea spre ocean. Iritația, gelozia și beția dintr-însul se transformaseră acum în obstinația feroce de a-și găsi prietenul. Era o concentrare supremă a sentimentelor lui esențiale pe un fapt mărunt și neimportant ca o revărsare absurdă de forțe pe o rigolă îngustă. Găsi plaja complet goală. Atât cât cuprindea ochiul, nisipul plat se întindea până departe ca o pustiire evidentă a locurilor, aranjată special pentru exasperarea lui. Umblă câtva timp pe malul apei, haotic, în marginea imensului calm, ca în deșertul propriei sale tristeți.Soarele apunea cu grandoarea de totdeauna stupidă și inutilă a naturii în mijlocul unor preocupări grave.

Se întoarse la sanatoriu și se trânti într-un fotoliu din hol. Trimise un băiat să-i cumpere țigări.

— Ce fel de țigări? întrebă acesta.

— Ia din cele mai proaste, răspunse Tonio. Era pentru el un gen nou de mortificare.

Apucă un ziar, dar literele se jucau cu el capricioase, dizolvându-se cu totul ori concentrându-se în blocuri dure ca niște bariere de netrecut. Urmărea timpul pe ceasul enorm din perete, și suprafața cadranului îi absorbea greu nerăbdarea, filțrând-o prea lent în minute precise. Aprinse o țigară, apoi alta…

Era atâta de absorbit de așteptare, atât de atent cu gândul lui interior, încât nici nu-l recunoscu pe Emanuel când acesta trecu cu trăsura prin dreptul ferestrei deschise. Câteva secunde faptul acesta simplu, pe care îl aștepta cu intensitate de două ceasuri, se zbătu în capul lui, ca o nedumerire. „A trecut Emanuel… Ei și?…” Aha! își aduse aminte că tocmai lui trebuie să-i vorbească. Atunci aruncă brusc țigara și alergă ca un nebun în curte să-i iasă în întâmpinare.

Emanuel nu era însă singur. Solange îl însoțea. Trebuia deci să mai aștepte câteva minute până ce ea plecă. Intrară în sanatoriu. Explică greu ce vroia, încurcându-se în cuvinte… În acel moment trecu pe coridor d-na Wandeska, împinsă spre sala de mâncare de un brancardier. Tonio privi lung în urma ei. Vărul o însoțea, lângă căruț, cetind un ziar.

— Ah! salopa! scrâșni el din dinți. Avu imediat un regret:

— Te rog să consideri că n-ai auzit ceea ce am spus…

Și își mușcă ușor buzele, pentru a repune sângele în circulație.

Seara, îndată după masă, veni la Emanuel în odaie. Se ostenise grozav toată ziua și trebuia acum să umble cu cârjele. Dădu încet la o parte dulapul, dar când isprăvi treaba asta apăru decepționat:

— Să ascult pe la uși… Ah! nu! asta niciodată!…

Plecă fără să spună „bună seara”, dar nu făcu decât câțiva pași pe coridor și se întoarse în odaie. Se stabili o tăcere penibilă. Emanuel luă o carte, o deschise vag și se înfundă într-însa. Ascensorul funcționa urcând bolnavii. Se auzea mârâitul lui înfundat, apoi pauzele la etaje când se oprea.

Acum ascensorul se opri din nou la al treilea. Era de astă dată d-na Wandeska. Căruțul ei avea un ușor scârțâit pe care Emanuel îl recunoscu imediat. Identificase în sanatoriu toate zgomotele. Cunoștea perfect pasul de santinelă al brancardierilor și cel secret, în vârful tălpilor, al infirmierelor… Cunoștea roțile neunse ale fiecărui căruț. Alături se auzea acum fiecare mișcare…

— E singură deocamdată, spuse Tonio.

Încercă să ridice capul să-l privească pe Emanuel în ochi dar scoborî repede privirea… Emanuel stinse lumina.

— Da, mai bine, șopti Tonio. Ce mârșăvie să stai și să asculți pe la uși…

— Sst… taci!… îl întrerupse Emanuel.

Intrase femeia de serviciu. Se auzea cum o dezbracă încet pe d-na Wandeska vorbindu-i în șoaptă, în întuneric fiecare zgomot se detașa bine conturat: cădea acum rochia pe un scaun, era foșnetul cămășii de noapte, o carte luată de pe masă și pusă mai aproape… Apoi fata ieși și se făcu din nou liniște. Emanuel și Tonio rămaseră tăcuți în obscuritate. Cât timp statură astfel? Trecură câteva minute sau poate mai mult, o jumătate de ceas.

Cineva veni alături până la ușă. Atenția celor doi crescu imensă. Emanuel simțea cum i se zbate pulsul în palmele închise.

— E dânsul, murmură Tonio.

Câteva lovituri discrete în ușă, apoi cineva intră. Se auziră câteva șoapte nedeslușite.

— Da, închide… spuse tare d-na Wandeska și cheia se întoarse alături în broască.

Acum se stabili o nouă tăcere. Începură șoapte, neclare. Se auzeau pași în odaie umblând dintr-un loc în altul. Din când în când d-na Wandeska râdea ușor. Plutea dincoace, în obscuritate, o senzație de intensă curiozitate și de ascunsă teamă, ca și cum dintr-o secundă în alta peretele ar fi putut deveni transparent și cei doi descoperiți ascultând la ușă.

Zgomotele se făceau tot mai confuze cu cât creștea așteptarea. Zumzetul interior al atenției încordate acoperea șoaptele de alături. Tonio puse mâna inimă; pentru ca să asculte mai bine ar fi trebuit să nu-i bată cu atâta putere.Deodată își opriră amândoi respirația.

Erau acum zgomote mărunte de sărutări. Ca și cum pielea ar fi fo atinsă cu buzele ici și colo, pasional, în neștire… Imaginația lui Tonio i aprinse ca o vâlvătaie. Asculta cu toată neliniștea înghesuită în cap; parca i se strânsese deodată tot sângele acolo. Simțea cum îi ard obrajii.

Acum da, era limpede. Iată… îi făcea loc lângă dânsa… iar râsete… Ton ținea maxilarele încleștate, îi venea să plângă, să alerge pe coridoare, să țipe. Îi trecu prin minte să se arunce în golul ascensorului. Dar cum? Când?

Emanuel simți în întuneric mâna fierbinte pusă brusc, greu, pe a sa.

Câteva noi foșnete veniră de alături, câteva mișcări sacadate și apoi tăcere… trupuri care înlănțuite se strâng… se zbat, gemete, poate… Era oare adevărat? Un zgomot mai puternic îi trezi… Pași, apoi o cană cu apă vărsata brusc într-un lighean. Un zgomot real ca o izbucnire a încordării lor.

— Mă duc la ei, spuse Tonio aiurit și se ridică.

Emanuel nu-și putea închipui că într-adevăr va îndrăzni, dar îl auzi pe argentinian luându-și cârjele. Dibuind cu mâna întinsă, Emanuel izbuti să apuce o cârjă, Tonio încercă să i-o smulgă.

— Tonio, liniștește-te, așteaptă, murmură Emanuel și nu știa ce să spuie pentru a-l calma.

Totul se auzise alături atât de clar…

— Mă duc la dânșii, șopti Tonio halucinat. Să-i văd cum arată goi.

Apucă puternic cârja și i-o trase din mână. Apoi ieși, lăsând ușa deschisă. Acum nu se mai auzea nimic în tot sanatoriul decât pașii lui pe coridor. În fața ușii de alături, Tonio se opri câteva clipe ascultând atent, pentru a înregistra mai bine ultimele mișcări și a-și imagina mai exact poziția obscenă în care îi va găsi.

Apoi bătu violent în ușă. în tăcere, loviturile izbucniră teribile.

— Cine-i? întrebă speriată vocea d-nei Wandeska.

Emanuel aștepta înfrigurat răspunsul lui Tonio, dar acesta parcă se înecase cu vorbele gât; nu izbutea să le articuleze. Bătu din nou.

— Cine-i? Cine-i? Ce este…

— Eu, Tonio… am venit să vă spun „bună seara”…

— Ah! m-ai speriat îngrozitor, se auzi din nou vocea d-nei Wandeska. Pentru ce atâta zgomot? Ce s-a întâmplat?

— Deschideți, urlă aproape Tonio.

— Îndată… o minută… așteaptă…

În odaie, alături, se aranjau repe lucruri răvășite și apoi deodată se auzi cum cheia se învârte în broască, cum ușa se deschide.

Urmară câteva momente de stupefacție și de vibrantă nerăbdare pentru Emanuel.

— Bună seara… am venit să vă spun bună seara, se auzea acum vorbind Tonio în odaia vecină, dar cu o voce atât de schimbată și de confuză de parcă ar fi primit o lovitură teribilă în creștet. D-na Wandeska îi spunea ceva… În locul scandalului la care se aștepta, Emanuel nu asculta decât o conversație în șoaptă, foarte calmă.

De altfel Tonio părăsi îndată odaia și se întoarse. Emanuel aprinse lumina. Fața argentinianului apăru înspăimântător de schimbată. Era epuizat, frânt și își țâra cârjele ca pe niște aripi rupte. Îl privi pe Emanuel ca trezit atunci din somn.

— Ce a fost?

Dar Tonio nu mai putea vorbi. Într-un sfârșit mormăi ceva neinteligibil:

— Era acolo infirmiera… îi făcea toaleta săptămânală… ca la toți bolnavii… asta erau zgomotele ce le auzeam… apa turnată… Tot ce am luat noi drept… nu era decât asta… toaleta… clipoceala apei cu care o spală… infirmiera…

Rămase cu privirile în gol, zăpăcit și cumplit de rușinat. Apoi, brusc, cu o violență ce nimic n-o făcea de presimțit în trupul lui flasc și ostenit începu să-și bată cu o cârje în cap, din ce în ce mai tare:

— Sunt un mârșav! murmură el. Sunt un mârșav!…

[modifică]III

Emanuel ieșea acum mai des cu trăsura, însoțit de Solange. Ea căuta să isprăvească lucrul dimineața, pentru a avea după-amiezile libere, începuse vremea teribilă de toamnă cu ploi mărunte și dese ce împânzeau străzile cu o sită fină, într-o lumină cenușie de subsol, cu răbufniri aspre de vânt într-un oraș pustiu, în după-amiezi aeriene și infinit de fragile… Plaja era goală. Oceanul spăla valuri searbede cu spume galbene, leșioase. Plecau mai mult pe la țară, pe drumuri înguste și părăsite, prin dunele pline de vegetație iernatică, cu ierburi enorme ca săbii ieșite din nisip și spini uscați pe întinderi nesfârșite, ca niște adevărate plăgi bruturate și învinețite ale pământului.

Câteodată ploaia îi surprindea și, deși ridica poditul, apa intra în rafale, udându-le obrajii. Solange îl ștergea pe Emanuel pe față, în timp ce el mâna calul mai departe, într-o margine de drum găseau un loc mai ferit lângă zidul înalt al unei proprietăți rurale. Erau acolo la adăpostul furtunii și ai lumii întregi, se îmbrățișau fără entuziasm cu obrajii umezi de ploaie. Solange scobora din trăsură și culegea de pe câmp buruieni cu parfum iute și sălbatic de țărână, ori frunze cu vag miros de cadavru când erau frecate în mână mult timp. Punea mărăcini în trăsură pretutindeni și-i ornamenta poditul cu foi enorme de plante de maidan, de un verde sumbru și trist. Se înapoiau astfel cu o trăsură împodobită și încărcată cu buruieni, ca o căruță de țigani.

De multe ori se opreau la hanuri de țară cu crâșmărițe rumene îmbrăcate solemn în rochii negre cu dantelării, ca pentru zilele de duminică. Mâncau acolo cărnuri cu gust proaspăt de sânge și li se dădea de băut o bere neagră și amară fabricată de țărani, în care se mai găseau coji din semințele cu care fusese făcută. Era cea mai gustoasă băutură pe care o băuse Emanuel vreodată.

Într-un rând cerură, la o cârciumă pierdută în tufișuri și mărăcini, cafea cu lapte și li se aduse lichidul fierbinte, aburind, în două farfurii mari de supă, pe o tavă, cu două linguri alături. Emanuel se miră oarecum de această prezentare.

— Așa mâncăm noi cafeaua pe aici, spuse proprietarul, un țăran tot atât de crud și de sălbăticit ca și locul pustiu unde își ținea hanul. Punem înăuntru și bucăți de pâine…

Aduse două felii de pâine zgrunțuroasă pe care Emanuel și Solange le rupseră în bucăți și le muiară în farfuriile cu cafea.

Toamna îi acoperea cu un cer înnorat, ca plafonul unui imens salon în care n-ar fi existat decât singuri ei doi. Aveau mâinile învinețite de frig și vântul sufla cu brize tăioase. Era o idilă plină de realități simple și elementare. Câteodată lui Emanuel mâinile îi înghețau pe hățuri. Se oprea ca să-și miște degetele și să-și descleșteze crampa ce le ținuse închircite atâtea ore. Solange le apuca atunci și le ducea sub flaneaua ei, sub cămașă, lipite de carnea fierbinte a trupului ei, pe sânii ei arzători. Erau ca două blocuri de gheață puse pe piele, dar închidea ochii și suferea răceala, în timp ce mâinile se dezmorțeau încet. Căldura se insinua în șuvițe fine ca o revărsare apoasă prin degete în tot trupul. Comunicau astfel prin sânge și fierbințeală cu dânsa, până în străfunduri organice întunecoase. Contactul acesta le unifica circulația și Emanuel regăsea pulsul lui în bătăile inimii ei. O atrăgea spre dânsul și o săruta pe păr. își rezema capul pe ea și îi aspira parfumul cald, feminin, de lavandă. Era un animal tot atât de splendid ca și calul lui, la care ținea mai mult decât la orice și i-o spunea:

— Ești tot atât de frumoasă ca și Blanchette…

Iapa, auzindu-și numele, întorcea capul. Era un animal de rasă normandă cu părul aspru în smocuri la copite, cu o coamă scurtă și dură ca o perie. Emanuel nu-i vedea, de la locul lui, decât crupa puternică, dar o striga pe nume și atunci răsucea capul privindu-l cu ochi mari melancolici de om plictisit care cere o țigară (și era regretabil că nu fumează, ar fi fost atât de natural pentru un cal să ție o pipă între dinți).

Emanuel îi trimitea prin Solange bucăți de zahăr și Blanchette le apuca cu buzele ei lătărețe și negre, adulmecând palma întinsă.

— Ești tot atât de frumoasă ca și dânsa… ai o crupă tot atât de lată și de admirabilă, spunea el Solangei.

Apoi îi aluneca mâna sub rochie și îi mângâia coapsele, pulpele fierbinți și spatele plin, scobitura lombară și, mai jos, plenitudinea crupei ei de cal tânăr.

— Și pe cine iubești mai mult? întrebă Solange.

ro.wikisource

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s