aa33

Anunțuri
Citește în continuare

Întâmplări în irealitatea imediată

Maxblecher_intamplariinirealitateaimediata„I pant, I sink, I tremble, I expire”
P. B. Shelley

Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identității mele de departe ca și cum aș fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract și persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forțe egale.
În clipa următoare identitatea mea se regăsește, ca în acele vederi stereoscopice unde cele două imagini se separă uneori din eroare și numai când operatorul le pune la punct, suprapunându-le, dau deodată iluzia reliefului. Odaia îmi apare atunci de o prospețime ce n-a avut-o mai înainte. Ea revine la consistența ei anterioară iar obiectele din ea se depun la locurile lor, așa cum într-o sticlă cu apă un bulgăr de pământ sfărâmat, se așează în straturi de elemente diferite, bine definite și de culori variate. Elementele odăii se stratifică în propriul lor contur și în coloritul vechii amintiri ce o am despre ele.
Senzația de depărtare și singurătate în momentele când persoana mea cotidiană s-a dizolvat în inconsistență, e diferită de orice alte senzații. Când durează mai mult, ea devine o frică, o spaimă de a nu mă putea regăsi niciodată, în depărtare, persistă din mine o siluetă nesigură, înconjurată de o mare luminozitate așa cum apar unele obiecte în ceață. Citește în continuare


Max Blecher – Inimi cicatrizate (II)

inimi-cicatrizateInimi cicatrizate— Vă iubesc pe amândouă la fel…

— Și noi tot așa, răspunse Solange accentuând pe acest „noi” care o solidariza animalicește cu Blanchette.

Emanuel o culca lângă dânsul pe gutieră, o ținea lipită de el, apoi se răsucea, zdrobind-o sub apăsarea trupului și a ghipsului. Acum se obișnuise cu corsetul, făcea multe mișcări pe care nu le-ar fi bănuit posibile. Solange gemea încetișor de plăcere și de apăsarea greoaie ce suporta, în unele locuri, ghipsul îi intra în coapse și ea simțea durerea amestecată cu extazul iubirii, ca o amară realitate a amorului lor aspru săvârșit în aerul imens din dune, înconjurați de sălbăticiunea imensă a locurilor.

Apoi Emanuel revenea la poziția lui culcat pe spate, sfârșit de osteneală, cu ochii mari deschiși, pierduți în cerul nedeslușit și alb ca într-o claritate fără semnificație ce devenea aceea însăși a simțului interior de liniște în minutele acelea. Era o beatitudine cu gust sec, simplă și puțin brutală, așa cum era și Solange. Citește în continuare


Max Blecher, un Kafka român

max-blecherMax Blecher, autorul „Întâmplărilor în irealitatea imediată“, şi-a creat opera fiind măcinat de o boală necruţătoare, care a devenit sursă a scrisului său atât de personal. Una dintre cele mai stranii figuri ale literaturii române, M. Blecher (1909-1938) este un „mare uitat“ timp de decenii, dar, totodată, datorită influenţei scrisului său, obiectul unui veritabil cult literar. Rar, în întreaga literatură universală, un scriitor care să fi suferit – fizic şi psihic – mai mult, să-şi fi transpus această agonie în scrisul său şi să fi atins profunzimile – stilistice şi existenţiale – la care a ajuns românul evreu Max Blecher, în doar cei 28 de ani de viaţă ai săi. Citește în continuare


Max Blecher – Inimi cicatrizate (I)

inimi-cicatrizateEmanuel urcă scara întunecoasă; mirosea în aer vag a produse farmaceutice și a cauciuc ars. În fundul coridorului îngust, recunoscu ușa albă care îi fusese indicată. Intră fără să mai bată. Încăperea în care se găsi părea mai veche încă și mai mucegăită decât coridorul. Lumina venea printr-un singur geam și răspândea o claritate albastră și nesigură peste dezordinea din salonaș, unde revistele zăceau răvășite pretutindeni, acoperind masa de marmură și scaunele solemne, învelite în halate albe ca în niște haine comode de voiaj, înainte de mutare.

Emanuel mai mult căzu decât se așeză într-un fotoliu. Observă cu surprindere umbre parcurgând odaia și descoperi subit că geamul din fund era în realitate un acvarium în care pluteau lent pești negri, bulbucați și grași. Câteva secunde rămase cu ochii mari deschiși urmărindu-le alunecarea leneșă, uitând aproape pentru ce venise.

Într-adevăr, pentru ce venise aici? Aha! își aduse aminte și tuși încetișor pentru a-și anunța prezența, dar nimeni nu răspunse. Tâmplele îi mai zvâcneau încă, dar mai mult din cauza goanei pe care o dăduse de la doctorul Bertrand până aici, decât de reală emoție, în odaia asta gravă și veche se simți puțin mai liniștit. Citește în continuare